TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Politicianul român – neputință și gargară

Am mai făcut-o și p-asta! Poporul meu suveran și înțelept a ales… Vi se pare ceva nefiresc? Unii se împăunează, dar aritmetica îi doboară, alții se credeau învingători, dar nu sunt, iar noi, de azi, numărăm noile cazuri de infectați, tragem măștile peste nas și respirăm cu greutate. Și se vor așterne alți patru ani cu lapte, miere, gogoși, duioșii matinale, sacrificii pentru cei mulți, proiecte suprarealiste, zeci de centimetri de autostrăzi, depuneri de coroane, comisii parlamentare, pensii speciale, girofaruri în alertă permanentă, ifose doctrinare, tot tacâmul…

Pesedist, liberal, useristoplus, udemerist etc… De oriunde l-ai ales, e la fel, ca o alergie nevindecabilă. Neputinței, la noi, i se mai spune și sictir. Adică afecțiune, boală, impotență, infirmitate, invaliditate, lipsă, maladie, mizerie, nevoie, sărăcie… Neputința este atunci când nu poți, nu pentru că nu vrei sau nu știi, pur și simplu nu poți. Ăștia sunt supra-neputincioșii, ei nici nu vor, nici nu știu, fiindcă e ușor să vindeci sărăcia în bunuri, dar sărăcia duhului e cu neputință de tămăduit. Li se potrivește pilda următoare… Dacă îți cresc aripi, cei mai mulți dintre oameni nu te vor învăța să fii cu tine însuți, să zbori cu ele. Unii ți le vor rupe, ca să ajungi solidar cu neputința lor. Alții îți vor spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, pentru că nicio zi nu te poate desface din lanțurile lumii pe care ei o cârmuiesc. Cum? Strâmb, arogant, murdar, neputincios… Cum să fie ei sinceri cu ceilalți, când nu știu să fie sinceri cu ei înșiși? Au și neputința de a reda o emoție prin cuvinte. Nu aștepta de la ei să-ți dea ceva înapoi, neputința politicianului român, de la putere sau din opoziție, fără deosebire, este o întrebare cu atât de multe răspunsuri încât atunci când începi să le înțelegi dispari în ceața prăbușită peste mulțime. Cu sau fără mască… Îi privești și știi că nimic nu mai are rost, că totul este deșertăciune și praf în vânt. Și devenim, ca și ei, neputincioși. 

Omar Khayyam se întreba: îi vezi pe cei doi sau trei idioți? Lumea o țin în mâinile lor. Nimic nu știu. Superiori se cred în ignoranță. Mergi pe drumul tău, de ei seamă nu ține. În splendida-le suficiență eretici îi vor numi pe cei ce nu-s de-ai lor… Gargara este o clătire a gurii și a gâtului cu un lichid dezinfectant. Lichidul poate să fie roșu pesedist, galben liberal, incolor usereplusist și altele la limita cenușiului. Toate ținute în sticluțe goale pe jumătate… Gargara mai este și o relatare nedeslușită, fără logică și lipsită de conținut. Pe fața lor scrie: pălăvrăgeală, vorbire fără rost și multă, foarte multă, laudă de sine. Sunt două categorii definitorii de gargaragii: 1. gargaragiul obișnuit, cel care avea voie să stea cu burta la soare, cu manele și mici și alte muzici de îmbărbătare (pandemia l-a mai domolit o vreme), care nu vrea să fie pus la bătut covoare și nici la altă muncă, dar crede în conspirația mondială, în pericolul vaccinului etc. 2. gargaragiul politician, adică – vorba poetului – cel mai frumos chip pe care pământul l-a îndreptat spre soare, cu gușa atârnând de măciuca microfonului, cu mască parfumată, cu spaimă de DNA, cu bagajul făcut, cu promisiunea că va demonstra el acolo nevinovăția (doar iese repede, pentru zeci de milioane de euro, mai nou, se dau doi ani și ceva…).

La treabă, distinși gargaragii, electoratul s-a câștigat cu vorbe de clacă și cu dihorul în brațe…