ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Pisica și orașul

Cu motanul meu special Caisă, cel adus din Mahmudia, alături, tocmai termin de citit un roman de duminică. E cel din „poza” de mai jos. Zice Nick Bradley: „Muşchii de pe spatele pisicii s-au încordat şi au prins viaţă. Dintr-odată, se săturase să o privească pe fata care vorbea cu omul cu cap violet. Treaba ei aici era terminată; văzuse destul. S-a ridicat şi a sărit leneş pe acoperişul vecin, apoi s-a îndepărtat păşind încet peste acoperişuri, în lumina dimineţii. Pierdută din nou, în oraş.”

 

Și mai aflu că e un roman asemenea orașului Tokyo, pe care Nick Bradley îl transformă în personaj, fragmentat, divers, cu o multitudine de fațete, ce se dezvăluie cititorului ca  într-un caleidoscop, imaginea de ansamblu părând a fi mereu alta, deși părțile ce-o compun sunt de fapt aceleași. Și încă: trecând cu ușurință de la haiku la manga, de la rakugo la poveste SF, autorul ne poartă prin viețile personajelor: un tatuator, un șofer de taxi, un detectiv, o traducătoare, un artist de rakugo, ajuns om al străzii, un autor readus la viață de o traducere, un fotograf, străini care trăiesc și lucrează în Japonia. Sunt, toți, parte din orașul ce parcă ne scapă mereu printre degete, deși e prezent în fiecare pagină, sunt toți legați între ei prin fire invizibile de o pisică tricoloră, care pătrunde pentru o clipă în viețile lor și le observă transformarea, pentru ca apoi să treacă „pisicește” mai departe.

Pisica și orașul, cartea lui Nick Bradley, începe cu un poem japonez. E un fel de declarație de dragoste pentru literatură. Mai aflu că autorul și-a dat doctoratul în pisici, cu o lucrare despre „imaginea pisicii în cultura japoneză”. Cartea e un amestec de povești distincte care se întretaie, în universul unic al  imensului Tokyo. Toate se petrec pe drumurile impredictibile ale pisicii, adică ale personajului care îi vizitează pe fiecare dintre eroi, dar nu rămâne nicăieri. La fel de agitată și nestatornică precum orășenii, mereu în mișcare, mereu în schimbare…  Ca să vă „atrag” spre poveștile din carte, iată poemul prin care se deschid istoriile pisicii și ale orașului:

„Un lucru bun – să fii îndrăgostit de acest oraș.

Să-i iubești clădirile – un lucru bun.

Și toate acele femei binevoitoare.

Și toate acele vieți nobile […]

Dar ia privește – cerșetorul acela zgribulit de pe străduța lăturalnică

Sprijinit de un zid – oare ce vis visează?”

În fiecare pagină a romanului este un echilibru al vocilor diferite, personajele care își spun povestea proprie și pe cea a orașului sunt, cum aminteam ceva mai sus, un artist tatuator, o fată misterioasă care vrea să poarte orașul pe pielea ei, un cerșetor cu o istorie tristă, un cuplu modern, ea o japoneză bogată, el un fotograf britanic la început de drum, o traducătoare singuratică, un taximetrist umilit de clienți zi de zi, un gamer agorafob, un naționalist obsedat de propria cultură și tot așa. Totuși, poveștile sunt ale orașului și nu ale oamenilor, iar personajul central nu poate fi decât pisica. Un cititor scria despre carte că „atunci când o termini, ai un sentiment real, neplăcut, că ai pierdut ceva”.

Să vă spun câte ceva și despre autor, s-a născut în Germania (în 1982) şi a copilărit în Marea Britanie, unde și-a făcut şi studiile, preocupat fiind de literatura engleză. A ajuns în Japonia, printr-un program educativ, Japan Exchange and Teaching, şi, deşi venise pentru un an, a rămas zece, aşa cum aflăm din nota de prezentare a Editurii Humanitas Fiction. De cât timp ai nevoie ca să înţelegi o ţară ca Japonia? Poate că îţi ajung minutele necesare parcurgerii unei benzi desenate. Pisica şi oraşul are pagini care propun nu doar lectura textului, ci şi lectura imaginii şi este, în felul acesta, şi un roman grafic.

Deși v-am mai adus ceva din universul special al cărții, mai sus, revin… O pisică trece, neverosimil, de colo-colo. Ai zice că e o fantasmă, totuşi pare cât se poate de adevărată. E mereu aceeaşi. E pisica oraşului. Dacă te ţii după această pisică, iei metroul, rămâi un timp într-un hotel cu camere-celulă, apoi ajungi şi la o secţie de poliţie, câteva ore, şi, fiindcă nu te revendică nimeni, n-ai familie (ai avut cândva), ai tăi sunt departe, nici de frate nu mai ştii nimic, nici de copii, prin urmare, fiindcă nu te revendică nimeni, eşti plasat într-un loc în care nu vrei să ajungi, dar nu ai încotro. E locul în care pierzi ultimul şi cel mai de preţ dar, libertatea. Așa se întâmplă într-una dintre povestiri. În alta, Tatuajul, prima din volum, tânăra Naomi îi cere unui artist, lui Kentaro, să îi tatueze pe spate oraşul, cu toate locurile, clădirile şi străzile cunoscute, un oraş însă fără oameni. Artistul a adăugat în desen, fără să-i ceară acordul, o pisică, pe care a aşezat-o lângă statuia câinelui Hachiko. A făcut asta din orgoliu. Nu-i plăcea să i se spună ce să facă. Doar că pisica, odată desenată, prinde viaţă şi, în mod inexplicabil, circulă solitară prin cartierele oraşului: „Acul îi tremura în mână, dar s-a adunat. Poate că nu-şi mai amintea exact locul în care pusese iniţial pisica. Cu siguranţă că asta era explicaţia. A ignorat pisica şi a început să lucreze din nou, colorând modelul cu roşu şi alb al Turnului din Tokyo. Dar la următoarea şedinţă, înainte să se apuce de lucru, a căutat din nou pisica pe străzile de lângă gara Hamamatsucho şi n-a găsit-o. Apoi, când punea culoare în copacii din parcul Inokashira din Kichijoji, a zărit-o stând la pândă lângă lacul din mijlocul parcului. Se deplasa, fără îndoială. Kentaro a început să se teamă de şedinţele cu Naomi. Nu putea începe lucrul înainte de a găsi pisica şi uneori pierdea chiar şi o oră râcâind oraşul în căutarea ei până când să se apuce de treabă cu acele şi cu cerneala. Asta îi încetinea lucrul la tatuaj şi totul începuse să-i ia mai mult decât planificase. Naomi nu comenta niciodată legat de cât de mult dura, iar treptat, şedinţele au început să devină epuizante, în timp ce pe el îl bântuia năluca pisicii. O visa cutreierând prin oraş, iar nopţile îi erau pline de coşmaruri şi insomnii, transpirând îngrozit în lupta lui de a găsi pisica înşelătoare. Nu mă poţi prinde, îi arunca ea în zeflemea, clipind spre el din ochii ei verzi. Bătrân idiot. Nu poţi, nu poţi. Voia s-a prindă de ceafă, s-o scuture, s-o sfârtece, s-o smulgă din arta lui – arta lui, oraşul lui şi, mai ales, a lui Naomi.” (p. 21)

Pisica nu vine niciodată întâmplător, e semnul apropierii unei crize. La fel se întâmplă şi în Trofalaxie, un termen referitor la schimbul de hrană din interiorul unei comunităţi. Otrăvind o singură furnică, se gândeşte protagonistul povestirii, o să omoare toate furnicile care îi invadaseră apartamentul, tocmai pentru că furnicile se hrănesc una pe cealaltă. Personajul dezvoltă fobii şi obsesii și are o stare de irascibilitate permanentă, acutizată de insomnie. Un timp, comportamentul lui poate fi considerat la limita normalităţii, deşi bărbatul nu face eforturi (nici nu poate) să îşi ascundă maniile şi agresivitatea. Într-un fel de jurnal de existenţă, personajul se descrie cu fidelitate, nu disimulează, este autentic în toată bizareria sa, în postările online, în convingerile sale. Prin natura repetitivă a gesturilor, simte el însuşi că a devenit un robot, asemenea acelora cu care lucrează la fabrica de maşini. Dar lui îi plac roboţii, nu-i plac oamenii: „Mă trezesc în dimineaţa următoare cu o stare mizerabilă. Blestemata aia de pisică iar a urlat toată noaptea la fereastra mea. A urlat şi-a urlat toată noaptea şi nici când am deschis geamul şi am slobozit un zbierăt în aerul fierbinte de vară, mâţa aia afurisită tot n-a încetat cu miorlăitul. Am ţipat şi-am răcnit până n-am mai putut, dar nu s-a oprit. Şi apoi, un vecin a avut tupeul să-mi strige ceva de genul: Taci din gură, idiotule! Îţi vine să crezi? O lasă pe mâţă să miorlăie şi să urle toată noaptea, dar pe urmă îmi spune mie să tac. Cât tupeu!”

Și… cam ajunge, descoperiți și celelalte povești! Am mai citit că Japonia lui Nick Bradley nu este mai puţin magică decât cea a lui Haruki Murakami. Naraţiunea se dovedeşte, mai curând, o schemă existenţială, care nu are un conţinut clar, dar este, cum ştim din convenţia literară, o reconstituire de fapte, întâlniri, evenimente, după tiparul cauză-efect. În fond, ceea ce îi reuşeşte acestui autor, care nu este japonez prin naştere, este integrarea într-o tradiţie a scriiturii de mare calitate. Căutați cartea, merită citită!

Distribuie:

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media