TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Pagini din… izolare

Gata cu realitatea teribilă, de fiecare zi… O trăim, e complicată, e fără rost să mai adăugăm ceva…  O perioadă, de acum înainte, vă propun, cu mijloacele modeste care-mi aparțin, atât cât pot, o poveste nouă… O să încerc să o scriu, de la o săptămână la alta… În izolarea necesară…

 

Fratele Iosif (patru)

 

Bunica i-a zâmbit sau, cel puțin așa i s-a părut, apoi și-a șters fața cu bucata de prosop de pe genunchi, și-a ascuns gura știrbă sub obiectul înflorat și moale. Și-a dat vălul deoparte și l-a privit pe Ștefan cu o mirare limpede, ochii i-au scânteiat cu încleștări spre tâmplele palide, toate au stârnit în Ștefan neliniști vechi și a continuat să clipească fără încetare, așa cum făcea el atunci când se pierdea printre oameni.

–N-ai mai venit de multă vreme, a continuat bunica Victoria.

–Da, de opt ani, am fost plecat, o să-ți spun eu mai târziu.

–Păi, a zis ea, știu… De la Dimitrie…

Până târziu, în noapte, bunica i-a povestit despre lumea de acolo, ea avea 90 de ani, se mișca greu, cu două bețe noduroase în mâini, dar toate lucrurile vegheau, curate și aliniate, pe rafturile acoperite cu hârtie groasă, lucioasă.

–Am mai rămas trei familii, a zis bunica, vecinul Igor, are și el vreo 92 de ani, două case mai la vale e vărul tău, Dimitrie, cu mama Ana, care e la pat de doi ani.

–Atât? a întrebat Ștefan, uimit.

Bunica a ridicat din umeri. O memorie precisă a strecurat ea în cuvintele adunate în noaptea de toamnă, întunericul învăluise bucătăria joasă, abia dacă se mai zărea o lumină palidă, dincolo de fereastră, iar Ștefan a bănuit cum îl caută, nehotărâtă, alinarea de care avea nevoie și pe care o visase. Bunica l-a ascultat pe el, Ștefan și-a amintit că nu-i plăcea prea mult să vorbească, e scumpă la vorbă, chicotea bunicul, atunci, de mult, când curățau porumbul pentru animale, iar Ștefan se juca pe lângă ei. Numai că bunica a simțit îndoielile din mintea nepotului, rătăcit     printr-un deșert de nisip mișcător.

–Hai, la culcare, l-a îndemnat ea, ridicându-se greu, sprijinită în cârjele improvizate, dar ocupată să mai așeze câteva lucruri la locul lor.

Ștefan a adormit repede, camera de la drum era neschimbată, mirosea a levănțică, așternutul aspru era curat, a simțit adierea de săpun de casă, pe care bunica îl făcea în tuciurile mari și afumate. Toată copilăria i s-a întors la miez de noapte și, după multă vreme, a dormit fără vise și fără coșmaruri.

S-a sculat devreme, abia răsărise soarele, auzea cum se agită pădurea sus, la marginea grădinii care urca peste dealul încă verde al casei bunicii. Erau afară, pe masa cu trei picioare era așezată o cană mare, cu lapte, abia muls de la vaca pe care bunica Victoria o lăsase prin curte și păștea la câțiva metri de ei.

–De maică-ta ce mai știi? l-a întrebat bunica, mușcând greu dintr-o bucată de pâine veche.

–Am fost să o văd, i-a răspuns Ștefan.

–Unde?

–Acolo, la Târgșor, adică la pușcărie. Mai are vreo doi ani de stat.

–Neisprăvita… a oftat bătrâna.

A scârțâit poarta, l-au văzut pe vecinul, pe moș Igor, arăta ca un băț de slab, cum zicea tot bunica, dar se mișca sprinten și drept, la cei 92 de ani pe care-i avea. Era neschimbat, Ștefan și-l amintea din verile pe care le petrecuse la bunica, cu aceeași barbă încâlcită, cu mustața umflată, dincolo de care puteai doar să bănuiești gingiile lipsite de dinți. Plecau amândoi prin pădure, după ciuperci, după afine, uneori se întorceau abia spre seară, moș Igor îi spune povești inventate de el, avea în traistă bucăți mici de zahăr candel, erau cele mai frumoase zile din copilărie pe care Ștefan le păstrase neatinse.

Privindu-l, așezat lângă bunica, pe un alt scaun șontorog, gata să se înfigă în pământul moale, Ștefan ar fi vrut să întrebe pe cineva: dacă viața noastră este doar o trecere neînsemnată, o clipă sau o zi oarecare, de ce căutăm cu toții și ceasul care urmează, cel care vine peste noi? Un prieten bătrân din Paris, care vindea cărți vechi și ilustrate îngălbenite, în fața blocului în care Ștefan locuise cu Sibyle, îi repetase de multe ori că veșnicia ar fi mai bună decât viața care ne e dată. Râsul filosofului improvizat, de pe trotuarul din Montmartre, se rotea în jurul capului său mic, iar vocea i se frângea brusc, pe lângă urechea înghețată a prietenului tânăr, coborât de la ultimul etaj al blocului vechi, în care mirosul de igrasie se amesteca cu cel al sosurilor din restaurantul de la parter. Pierre, bătrânul de pe trotuar, nu reușea niciodată să-și înalțe capul dintre vechiturile lui, nici brațele nu le putea mișca prea ușor, cerul Parisului se lăsa peste umbra lui uscată și cocoșată, chiar și nasul era înfipt în asfaltul cenușiu, iar Ștefan vedea cum îi crăpau cuvintele în salutul vesel din fiecare dimineață.

Tot așa a simțit și în curtea bunicii Victoria, privindu-l pe moș Igor, cu mâinile încleștate pe cana cu lapte adusă de bătrâna lui vecină.

–Tu trebuie să fii Ștefan, a zis moș Igor, lăsând câteva urme de lapte să se adune în firele lungi ale mustății.

–El e, s-a grăbit bunica să-i răspundă, doar nu l-ai uitat.

–N-a mai fost de mult pe aici.

–Am fost plecat, moș Igor, mulți ani, prin tot felul de țări, Franța, Albania, pe la americani…

L-a uimit luciditatea bătrânului și memoria lui întreagă. I-a vorbit despre satele fictive din munții lor, chiar așa le-a numit.

–Sunt pe hartă, nepoate, dar numai acolo…

A văzut și el, la venire, satul nu mai păstra decât ruinele caselor pline de viață pe vremuri. El ar fi vrut să le mai spună că au rămas doar amintirile, dar nu și-a găsit nici cuvintele potrivite și nici nevoia de dialog nu era acolo, în preajma celor doi bătrâni aplecați spre masa din lemn, cu urme de lapte și mămăligă uscată.

–La noi, a continuat bunica, de parcă ar fi vrut să-l mustre pe nepotul încruntat, n-au mai rămas nici măcar pietrele de temelie ale caselor, le-au furat unii, cu niște căruțe urâte.

–Mai ții minte iarna aia în care ai venit cu mama ta pe aici? l-a întrebat moș Igor.

–Sigur, i-a răspuns, a fost zăpadă mare, știu că mergeam pe deasupra gardurilor, am săpat tunele ca să ajungem spre biserică.

În zilele care au urmat avea să vadă multe dintre locurile vechi, doar o troiță putrezită, din lemn, mai amintea că acolo au fost, nu de mult, gospodării, animale, copii, case. Și vise…

–În sat, i-a zis moș Igor, pe care îl vedea în fiecare zi, erau vreo 40 de case și se descurca lumea, strângeam de toate vara, puneam varză și murături, aveam cartofi, lapte, brânză, tăiam câte doi porci, ne ajungeau toată iarna.

–Și la bunica era tot așa, a dat încet din cap Ștefan, bătrânul îi adusese câțiva faguri plini cu miere, mai avea vreo zece stupi și încă mai putea să se lupte cu ramele pline cu albine, chiar dacă toate cutiile acelea erau înclinate spre pământul de sub ele.

Peste drum de casa bunicii Victoria a fost școala mică, avea două încăperi joase, din care au rămas lespezile din fundație, trei trepte din beton și o anexă din lemn, în curtea din spate. Ștefan a împins ușa care abia se mai sprijinea în tocul putrezit și a găsit, pe jos, manuale rupte, un caiet de caligrafie și un rest de glob pământesc, plin de furnici. O haită mică de câini a spart liniștea din rămășițele de sat al bunicii.

–S-au dus toți de pe aici, a fost o vatră bună, dar oamenii au plecat care încotro, i-a zis bunica, el îi povestise despre ceea ce a văzut, dintr-un capăt în celălalt al satului.

Bunica nu mai ieșise din curte de câțiva ani, odată pe lună îi aducea Dimitrie, care pleca cu trenul la oraș, ceva mâncare și lumânări, se oprea în centrul comunei, la vreo opt kilometri, îi lua ajutorul de la primărie, câteva cutii cu pastile, pe rețeta scrisă în grabă de doctorița, bătrână și ea, care nu mai avea putere să ajungă vreodată prin satul lor.

–Da, Ștefane, mai zicea bunica, e bine când ești sănătos, poți să te miști încoace, încolo, dar când ești bolnav e rău pe aici, poți să și mori, că nu vine nimeni după tine.

Bunica spunea rar o rugăciune, mereu aceeași, Ștefan încă simțea, la cei aproape 30 de ani, în vorbele ei, ceva apropiat și ocrotitor, avea mare nevoie și de singurătate și toate îi păreau o ispită fără legătură cu lucrurile din jur. A înțeles că fugea de frica altora, căuta încrederea numai în gândurile lui, era nefericit și nu-și mai dorea altceva decât să păstreze îndoielile vechi, despre oamenii pe care-i întâlnise, uneori fără să vrea, în lungile rătăciri ale ultimilor ani.

În camera pe care bunica i-a pregătit-o de parcă și-ar fi regăsit energia de altădată, mirosea și a gutui și a busuioc uscat, Ștefan a tăiat lemnele pentru iarnă, a mers de câteva ori în oraș, din halta părăsită și singuratică, avea încă bani destui pe cardul lui în valută, a răsfățat-o pe bunica cu bunătăți de sărbători și a tăiat, împreună cu vărul Dimitrie, un porc crescut de el în curtea din apropierea casei bunicii. Vărul Dimitrie locuia cu mama lui, tușa Ana, cumnata bunicii, care sta mai mult în pat, bolnavă de câțiva ani buni. Era mai tânără, abia trecuse de 80 de ani…

A rămas toată iarna la bunica Victoria, uneori privea din curtea acoperită de zăpadă cerul de culoarea laptelui și norii frumoși care pluteau spre răsărit și își imagina ce gândeau oamenii, altădată, despre toate frământările lui. În singurătatea locului uitat de lume, pentru Ștefan figura celorlalți s-a prefăcut în ramură uscată, nu găsea niciun răspuns la îndoielile care l-au cuprins. S-a îndepărtat de puținele urme de viață, din trecutul lui, de parcă s-ar fi lovit de un zid înalt și toate câte au fost i-au părut mărunte și de prisos.

Atunci când a putut să ajungă până la tren, a mers în orașul în care mai erau câteva rude ale bunicii, le-a căutat, a fost primit bine, a rămas o săptămână, după  anul nou, a umplut rucsacul și încă alte genți mai mici, cu dulciuri, portocale, cadouri de la rude pentru bunica lor, dar Ștefan a așteptat, ca de fiecare dată, să se întoarcă în camera mică și călduroasă, din casa pe care o regăsise, ca pe un refugiu de iarnă grea. Restul zilelor, în iarna care acoperise totul, drumuri, munte, defileul din apropiere, le-a petrecut alături de vărul Dimitrie. Era o figură, cum zicea bunica, era mereu uimit că cineva și-a mai adus aminte de el, fără motiv, cum spunea, fără interes, din inimă curată. Dimitrie era cuprins, mai ales dimineața, de o tulburare pe care Ștefan n-a reușit să o înțeleagă, în primele zile, dar nici nu a încercat prea des să o facă. Dimitrie avea o istorie întreagă, care-i părea vărului său mult mai tânăr fără o logică precisă și fără sens, deși toate lucrurile s-au aliniat domol în anotimpul rece din preajma muntelui acoperit și el de zăpezi uriașe.

–Băi Ștefane, îi zicea, în camera lui înțesată cu sute de cărți și reviste vechi, eu am trăit pentru vreo zece oameni la un loc.

Cocea floricele în cuptorul sobei din bucătărie, fierbea o cană mare cu vin, în care pluteau feliile de mere pădurețe, acre și cu un parfum care umplea camera pentru tot restul zilei și avea cu Ștefan discuții lungi, mereu până dincolo de miezul nopții.

–Ți-am mai povestit, am fost student la Litere, până când m-am plictisit, am plecat prin anul doi. Am suplinit prin zona noastră, prin școlile din satele din împrejurimi. Aveam trei, patru elevi, îi învățam să scrie și să citească.

Privindu-l și ascultându-l, Ștefan își spunea că fiecare lucru ar trebui să-și aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume. Cam așa credea și vărul Dimitrie, holtei ramolit, cum îl alinta mama Ana, atunci când mai înțelegea ceva din viața lor în creierul munților. Bunica Victoria se mira, uneori, că nepotul ei pierde nopțile pe la Dimitrie, dar o făcea fără patimă, doar ca să mai schimbe câteva vorbe cu musafirul din camera de la drum, camera d-ali bune, cum o numea ea.

–Toți zic că trebuie să respectăm rânduielile. Nu e așa, Ștefane…

–De ce nu e?

–Păi, mormăia Dimitrie, cu gura plină de floricele, nu e mai bine să ne folosim de toate, fără să le risipim prea tare?

Ștefan îl invidia pentru libertatea lui nedeslușită, devenise tot mai îngăduitor cu ceea ce i-a povestit din viața lui amețită. Mici bucurii îi ademeniseră pe cei doi veri, acolo, la marginea lumii, pierduți în apăsarea muntelui prădat de zăpada uriașă și sclipitoare.

–Vere, i-a mai zis, am fost treizeci de ani învățător pe aici, dar acum zece ani am intrat într-o mănăstire.

–Nu știam, s-a mirat Ștefan.

–Nici nu aveai cum, nu știe nimeni, nici tușa Victoria, nici chiar mama Ana.

Mama Ana era soră cu bunicul lui Ștefan, era cumnata bunicii Victoria, bolea de mulți ani într-o cameră întunecată, Dimitrie o îngrijea în fiecare zi, ea scotea doar niște strigăte incerte, pe care și Ștefan le auzea, uneori, din apropierea locului în care sta de vorbă cu vărul Dimitrie.

Ultima dată când a mai putut să ajungă la oraș, Ștefan cumpărase și câteva cărți. I-a dat vărului Dimitrie să citească romanul Băiatul cu pijamale în dungi, de John BOYNE, un scriitor irlandez, avea 46 de ani, iar cartea s-a vândut în peste șase  milioane de exemplare. Bruno era un băiețel de nouă ani, iar tatăl lui conducea un lagăr nazist, în Polonia. El nu înțelegea nimic din ceea ce se petrecea dincolo de gardul cu sârmă ghimpată, pe care îl vedea pe fereastra casei lui și a familiei Comandantului. Ochii lui, deschiși spre lumea necunoscută din jur, cercetau imagini, fapte, tablouri cu mii de oameni, toți cu „pijamale în dungi”. Apoi, într-o zi, lângă marginea gardului înalt l-a cunoscut pe Shmuel, un alt băiețel, dar trist și condamnat să poarte aceleași pijamale ciudate. Era o poveste despre prietenia dintre doi copii, care trec de la candoarea vârstei lor la o maturizare galopantă și crâncenă, o poveste despre pierderea inocenței, scrisă prin mintea și sufletul unui copil al cărui tată purta o uniformă sclipitoare, se întâlnea cu Fury, cum înțelegea băiatul că se numea omul cu mustăcioară inutilă, „el conduce țara, idiotule” îi striga sora mai mare a lui Bruno, un Caz de Fără Speranță, cum o numea băiatul de nouă ani. Era o poveste despre ororile războiului, dar și despre prietenie, văzută prin ochii a doi băieței. Iar finalul e dincolo de bine și de rău… Desigur, spunea autorul, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă și nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată. Nici acum și niciodată!

–Numai bună de citit aici la noi, i-a zis Dimitrie în seara următoare, tocmai a adus o tavă cu mere coapte, fierbinți și abia scoase din cuptorul sobei cu plită, din bucătărie, peste care a turnat un praf de scorțișoară, dintr-o cutie metalică, avea capacul ușor ruginit pe margini.

–Bunica Victoria zicea că ai plecat de aici acum câțiva ani.

–Așa zicea? a întrebat Dimitrie, amestecând cu o linguriță bucățile rumenite din farfurie. Da, ți-am spus, am stat la o mănăstire vreo cinci luni. Nu era de mine…

Dumnezeu le vorbea celor doi, din povestea vărului Dimitrie, am păstrat prea multă tăcere, venea de undeva o voce înghețată și tremurătoare.

–Eu chiar am simțit o dragoste nemărginită pentru El, așa cum un bărbat este fascinat de fața iubitei lui, crede-mă…

–Și atunci de ce n-ai rămas acolo? l-a întrebat Ștefan.

–Pentru că n-am știut să mai aștept și pentru că am fost copleșit de tăcerea lui Dumnezeu.

–Cum așa, de ce tăcere?

–Așa… Eu sunt și acum fascinat de chipul lui Iisus, a continuat vărul Dimitrie.

–Care chip?

–Nu știu, îl văd numai eu.

I s-au făcut ochii mici, Ștefan i-a urmărit la lumina chioară a lămpii cu gaz, de pe marginea bufetului încărcat cu pahare și vase din porțelan ieftin. I-a vorbit despre un Dumnezeu care a rămas tăcut în fața jertfelor atât de nemiloase care i s-au adus.

–Mie așa mi s-a părut, că Dumnezeu a rămas cu mâinile încrucișate, a ascultat glasurile îndurerate ale oamenilor, care s-au înălțat până la cer și a tăcut. De ce?

Ce să-i răspundă? Ștefan era și el amestecat în îndoielile pe care i le aduna vărul Dimitrie, chiar și pereții camerei plini cu toate cărțile acelea vechi și roase de vreme îi trimiteau un fel de ceață, din toate unghiurile lor, îi arătau că plutesc, cumva, printre suferințe inventate și nedumeriri adevărate. Dimitrie i-a vorbit tot mai mult despre viața la mănăstire, despre rânduielile de acolo, i-a povestit despre călugărul Arsenie, despre starețul Ghenadie și părintele Ghelase.

–Mănăstirea e aproape de noi, sunt vreo 30 de kilometri până acolo.

–Poate că mergem când s-o mai topi zăpada, i-a propus Ștefan într-o seară.

–Eu nu, poți să te duci și fără mine…

Timpul meu, i-a citi Dimitrie pe la sfârșitul lui februarie, dintr-un caiet al lui, pe care l-a scos dintre două cărți mari, a început să trădeze sufletul din cauza acestui trai liniștit, probabil că asta și aștepta. Imaginile scurse dintre cuvintele lui Dimitrie, așezate peste privirile obosite de atâta zăpadă sclipitoare, i-au provocat lui Ștefan o amețeală intensă, mereu aceeași și la ore diferite. Uneori, noaptea prevestea ceva rău, două jumătăți pustii de lună i-au apărut pe fereastra camerei de la drum, în care focul se stinsese de mult în sobă și se făcuse frig. O auzea pe bunica în camera de alături, ofta și vorbea prin somn, se mișca greu spre bucătărie, să mai pună un lemn la soba cu plita încinsă, pe care apa fierbinte nu se termina niciodată. Așa e și cu noi, își amintea cuvintele vărului plin de trufia singurătății din satul părăsit de oameni, grijile trebuie să ne rămână întregi.

A venit primăvara, s-au topit zăpezile mari, Ștefan s-a dus prima dată la mănăstire, în vizită, pe la sfârșitul lui martie. Călugărul Arsenie l-a privit scurt, el a lăsat capul în jos, se temea de ceva și arunca umbrele unei tăceri obișnuite. Totuși, fața lui Ștefan era fericită, frăgezită de aerul încă rece din care venise.