TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Oameni din bucăți

Se prăbușesc peste noi mizeriile timpului pe care îl trăim. Simțim, iată, că vorbele nu mai sunt ocrotitoare, că toate pier în ispite încolăcite peste zilele murdare de azi. Tocmai de aceea, vreau să vă povestesc în această dimineață de luni și altceva decât istoria zdrențuită a unei zile de martie, tăiată în bucăți de nicolici, olguțe, iordachi sau alte viețuitoare din tagma lor.

Meseria mea se apropie de sfârșit, m-au obosit și vremurile și reformele repetate marca andronescu- pop- funeriu și alți vreo 30 și hârtiile învălmășite prin dosarele groase și inutile. Și totuși, lângă ei, adolescenți plini de vise și, cred eu, speranțe, mi se mai pare că zăresc o umbră colorată în depărtare. În fiecare dimineață… De la o vreme, chipurile lor tulburate de tentații asumate la repezeală, fără măsură și fără o judecată dreaptă, mă lasă lipsit de orice speranță.

I-am rugat, de curând, pe elevii mei, să citească un roman, O fată din bucăți, de Kathleer Glasgow. E povestea unei fete ciudate, adică o poveste despre ce înseamnă să fii fată într-o lume ciudată, care te sfâșie în bucăți. I-am mai rugat să caute un răspuns la întrebarea: se pot pune cap la cap toate bucățile vieții noastre? Și le-am mai spus să caute și altceva în povestea despre un fel de drum pentru a supraviețui în propria piele, adică un înțeles al ideii de durere și de vindecare.

Cu câțiva ani în urmă, mi-a apărut un roman, Rumegând între antilope, pe care știu că l-au citit foarte mulți dintre elevii mei. Eroul meu avea, ca și fata din bucăți de mai sus, tot aproape 18 ani, semăna cu unii dintre cei pe care-i văd acum, în băncile parcă prea mici pentru umerii lor aplecați, cu ochii mereu scormonitori prin telefoanele care le dau un sentiment sigur de înstrăinare matinală. Scriam în cartea mea…  Pentru Seby Sebycek, cum se botezase el pe contul de facebook, se apropie o dimineață nouă, mohorâtă și spălăcită, ca și obrajii lui atacați de o acnee violentă. Brațele și picioarele subțiri i se mișcă molatec, prin așternutul încrețit, se întinde, cască și se scutură prelung, așteptând să-i cadă vietățile cu mustăți cleioase, din părul nespălat de două săptămâni. E lipsit de hotărâre, iar mintea neclară nu lucrează de loc. Se gândește la multe lucruri și toate i se învălmășesc în cap. Fața lui seamănă cu o bucată de turtă necoaptă. Balamalele ușii de la dormitor se aud scârțâind, iar placajul jupuit se închide cu zgomot, de la vântul intrat prin fereastra căscată spre parcul din spatele blocului. Stă cu ochii deschiși, așa trebuie să arate dracul, își zice, împreunându-și repede mâinile, într-o rugăciune improvizată. Din sufragerie se aude sforăitul gros al tatălui său, salvele grohăite mișcă încet lustra coclită din tavanul dormitorului, înfășurată în pânzele suprapuse de păianjeni. Noaptea i se pare un amestec de fum și cenușă, își închipuie, deja, spiridușii colorați, dansând prin iarba netunsă și tare. Deschide ochii, globii oculari sunt ușor bulbucați și par acoperiți de vinișoare roșii. Bărbia e ascunsă în gulerul umed al bluzei de pijama.

Nici nu mai pot, deși mă gândisem, să le mai spun că cineva a vorbit într-un timp foarte vechi despre omul interior și omul exterior, adică sufletul și facultățile orientate spre cunoașterea ideilor eterne și, celălalt, omul cărnii și trupul alterat, care vine din simțuri și oase. Pentru ei s-ar mai putea, ca la capăt de drum, să ne  gândim că numai trei lucruri se află în noi înșine. Pentru că noi suntem, noi cunoaștem și noi vrem… Noi suntem ființele care cunosc și vor, noi cunoaștem că suntem și că vrem și tot noi vrem să fim și să cunoaștem. Doar viața e unică, un suflet unic și o esență unică. Pur și simplu, tinerii din fața mea se uitau, se uită, se vor mai uita o vreme cum picură timpul…