Acum, pentru că meseria mea de profesor s-a terminat, simt „nevoia” unei sumare… recapitulări. Înainte de orice, însă, vreau să le mulțumesc și aici, la gazetă, celor care mi-au trimis cuvinte alese, pentru cei 65 de ani împliniți de curând. Știu că mă citesc în fiecare zi de luni, primesc mesajele lor și înțeleg de ce trebuie să mergem mai departe.
De mai multă vreme, aici la Gazeta Dâmboviței prietenii mei (mulți dintre ei foști elevi, de care îmi amintesc mereu cu drag și prețuire) scriu săptămânal tabletele pe care v-ați obișnuit să le găsiți la prima oră a fiecărei zile. Și nu numai tablete… I-am adunat, ca să zic așa, în jurul meu și sunt primul cititor al paginilor pe care ei mi le trimit. Eu chiar cred că ne pricepem în treburile astea cu scrisul!
Unul dintre foștii mei elevi, dascălul universitar Pompiliu Alexandru, scria cândva, la începuturile experienței noastre, prin care spuneam că vrem să experimentăm normalitatea, că grecii antici credeau că există o nevoie mai mult decât fiziologică a dialogului. Asta ne face oameni. Și nu este vorba despre dialogul banal, cotidian. Acesta îndobitocește chiar, dacă ne rezumăm doar la contactul social. Trebuie să intrăm în nuanțe, în subtilul existenței. Iar acest lucru se face prin dialog cultural. Și tot el continua: Nu vorbim despre elitism, nu vorbim despre artificii pe cer, nu despre spectacol și dialog al vip-urilor. Vorbim despre un dialog provincial, poate chiar pastișând anumite epoci, dar este autentic și există cu adevărat. Și este suficient. Exact ca într-un land german care reduce universul la două creste, cele pe care locuitorii le pot vedea. Machu Picchu pentru noi este Târgoviște. Și asta oricât de amuzant sună.
Cândva, v-am reamintit aici că scrisul e boierie, cum zicea N. Steinhardt într-un interviu, e produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E inspirație, desigur, dar și îndelungată trudă. Și totuși, m-am întrebat adesea, noi de ce scriem în fiecare zi, cu mai multă sau mai puțină inspirație, dar cinstit, fără prejudecăți, cu speranțe niciodată ascunse, doar cu autocenzura noastră subiectivă, probabil, dar foarte necesară? Autenticitatea nu se definește, ea se simte, orice cititor își dă seama dacă cel care scrie o face după șablon, dacă se dă în vileag, se mărturisește, se dă fără rușine pe față, așa cum mai spunea N. Steinhardt.
Așa credem și noi, ne scuturăm, atât cât putem, de convenții și de idei preconcepute și ne întrebăm, ca și la început, dacă suntem citiți. Avem dovezi electronice, farmecul presei locale nu e o iluzie, e o realitate demonstrată cu cifre, statistici, grafice complicate.
Scrisul este plăcere, mare plăcere, dar și caznă, mai zicea înțeleptul de la Rohia. Avea mare dreptate, chiar dacă pentru noi cazna nu rămâne aproape niciodată, n-am lăsat-o la vedere. Și tot autorul Jurnalului fericirii mai spunea că se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinență. Se cere strunire, reflecție, negrabă…
Ehei, scrisul e boierie mare și har!
Facebook
WhatsApp
TikTok
