TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – O lecție despre bătrânețe (în 4 secvențe)

Am citit de curând o carte, tulburătoare prin simplitatea ei, Hendrik Groen, Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și 1/3… Vă propun, acum la sfârșit de an, o serie de patru secvențe, în următoarele patru săptămâni, despre bătrânețe.

Unu…

În ultimul meu roman apărut în 2019, Cercei în buric, există un capitol în care bătrânețea e tema unui dialogul încrâncenat dintre două personaje. Bătrâneţea e încununarea unei vieţi? întreabă o tânără pierdută în aerul rece al unei ierni viscolite. I se răspune că la bătrânețe a fost semănată ziua de mâine și nu a mai răsărit. Înainte de venirea noastră, nimic nu-i lipsea lumii, iar după plecarea noastră nimic nu-i va lipsi. Om fiind, să nu spui niciodată ce va fi mâine, fiindcă tragedia vârstei nu e de a fi bătrân, ci de a rămâne tânăr. Iar tovarășul ei de dialog adaugă: aşa suntem noi, apărăm în mod inutil şi ridicol niște ruine biologice şi nişte tristeţi cu care lumea nu prea mai are ce face. Ultima dată când fiul meu m-a vizitat aici mi-a spus că el n-o să ajungă niciodată bătrân. Voi, zicea el, suferiţi de nişte complexe care vă determină să fiţi ipocriţi şi mirosiţi a mucegai. Avea dreptate… Bătrânii n-au avut niciodată şi nu pot avea nici azi vreo şansă. Aşa suntem noi, mai spunea personajul meu, nu mai încurcăm decât moliile care se odihnesc printre cărţile din bibliotecă, înainte de a-şi începe numărul de balet prin cameră. Fata tânără și înfrigurată îl întreabă: nu e bătrâneţea vârsta înţelepciunii? Iar bătrânul răspunde că e o minciună, tot ceea ce mai putem spera e să nimerim într-o lume mai bună. Dincolo… Timpul dă formă bătrâneţii, aşa se spune. Un filosof ajuns la vârsta pe care nici nu mai știa să o măsoare a scris că bătrâneţea e încununarea unei vieţi, o etapă de viaţă şi nu o boală. Totuşi, unii oameni moştenesc o uzură precoce, fiindcă bătrâneţea începe atunci când crezi că poţi face toate lucrurile ca şi în tinereţe, dar le laşi mereu pentru mâine. Noi suntem ca o părere, a mai spus eroul meu de o clipă, eşti bătrân atunci când la ieşirea din camera duşului eşti bucuros că s-a mai aburit oglinda. Omul ştie că a îmbătrânit atunci când lumânările de pe tort costă mai mult decât tortul. Se crede că bătrâneţea e, de obicei, o amputare a elanurilor, printr-o curgere domoală a experienţei, o întoarcere către trecut care se însufleţeşte prin forţa amintirilor, pentru că viitorul este mort. Un genetician credea chiar că e posibil să resetezi celulele, pentru ca ele să se comporte ca la începutul vieţii şi să înlături cauzele îmbătrânirii, nu doar să tratezi simptomul ei. Iar personajul romanului meu zice: asta e, bătrâneţea este ca o iarnă pentru ignorant şi precum secerişul pentru înţelept, un lucru drăguţ la bătrâneţe e că poţi să fluieri în timp ce te speli pe dinţi. Și mă mai gândesc aici la bătrânețea furată, un naufragiu, cum zicea de Gaule… Bătrânețea este, adesea, un amestec de melancolie și de iritare, chiar dacă se spune că niciun bărbat nu este prea vârstnic pentru o fată bătrână. Bătrânețea este atunci când începi să spui că niciodată nu te-ai simțit atât de tânăr. Nichita Stănescu scria că: „nu sunt bătrân, sunt străvechi”. Bătrânețea, cum zice un proverb, înseamnă să ajungi la concluzia că nu vei mai putea niciodată să ai toți câinii pe care ți-i dorești. Puțini oameni știu să fie bătrâni, povestea cu să îmbătrânim frumos este, adesea,  o istorie nefericită.

Și totuși… Să revenim la jurnalul care m-a „provocat” la o poveste mai lungă despre bătrânețe, acum la sfârșit de an pandemic, ciudat, apăsător și pustiu. Cine e, de fapt, Hendrik Groen? Să fie într-adevăr un octogenar respectabil, adică un locatar de 83 de ani dintr-un cămin de bătrâni din Amsterdam? Sau poate în spatele acestui pseudonim se ascunde un faimos scriitor de limbă neerlandeză, după cum s-a spus. De altfel, autorul însuși scrie că „nu există nicio frază mincinoasă, însă nu toate cuvintele sunt adevărate”. Să vă povestesc câte ceva, Hendrik Groen are 83 de ani, locuiește într-un cămin din Amsterdam, nu poate să sufere bătrânii, detestă smiorcăielile și văicărelile, nelipsitele discuții despre boli și beteșuguri. Totuși, nu toată lumea din azil e plictisitoare, el găsește alți câțiva bătrânei, cu un spirit la fel de tânăr ca al lui, și ia naștere clubul Badanumo („Bătrân, dar nu mort”). Împreună organizează tot felul de ieșiri inedite, de la campionate de petancă, la ateliere de gătit și perseverează în lupta lor împotriva conducerii căminului, se străduiesc să nu piardă contactul cu „lumea civilizată” din afară, luptă cu pesimismul și cu suflul morții care îi înconjoară și speră să se mai bucure de viață. S-a spus că e o „saga încântătoare și emoționantă a unui om care-i ține piept bătrâneții” și că „jurnalul lui Hendrik oferă o demnitate și respect bătrânilor peste care se trece adesea cu vederea în cultura populară, furnizându-le cititorilor o imagine asupra importanței prieteniei” Și da, Jurnalul secret… este un manual al rezistenței pentru vremurile noastre.

Pe lunea viitoare, cu o săptămână mai bătrân…