Să mă iertați, am stat mult să mă gândesc dacă să vă trimit textul acestei tablete. O fac, totuși, pentru că aceasta e lumea în care trăim, pe care o vedem în fața noastră, pe care ne-o dorim; nu judec, constat și mă ascund dincolo de cuvintele pe care nu le-aș fi folosit altădată.
Început de noiembrie, cu căldură de vară, cu oameni obosiți, cărând saci cu varză, scumpă și ea, ca și toate celelalte… Trec, fără nostalgii, prin apropierea fostului meu liceu, în care am „petrecut” 42 de ani. Car o sacoșă cu „bunătăți” din Mărginimea Sibiului, băiatul care vinde acolo a îmbătrânit și el, îl știu din urmă cu vreo șapte ani, e la fel de politicos, doar că acum îmi spune „sărumâna”.
Trotuarul e plin de frunze uscate, iar dincolo de gard, prin geamul deschis, se aude vocea doamnei învățătoare și, amestecat, ciripitul matinal al elevilor ei. Parcă m-aș întoarce la memoria clipelor de altădată, foarte aproape am fost, și eu, proful de filosofie și de economie o viață întreagă. Dar, ziceam mai sus, fără nostalgie!
Totuși, pașii mei se amestecă puțin cu pavelele aflate în neorânduială, pe trotuarul mare. Pe geamul larg deschis aud vocea ridicată a doamnei învățătoare: „Deci, copii, ce facem noi cu gura?” Ceva mă face să mă opresc lângă gardul școlii, pe care îl știu acolo, tot de o viață. „Eu, eu, Doamna”… Bănuiesc că i se dă voie micului înțelept, din banca de la geam. „Noi, cu gura vorbim, Doamna…” Nu aud ce i se răspunde, dar o altă voce veselă iese prin fereastra deschisă. „Noi, cu gura mâncăm, Doamna…” În fine, Doamna învățătoare se aude: „Bine, copii…”, dar povestea e departe de a se fi terminat. Stau ca un bătrân infractor de ocazie și ascult vocile de dincolo, da, trebuie, în fine, să recunosc, mă văd încă la catedra mea veche, vorbind cu liceenii de ieri despre sensul vieții, despre dreptate și fericire, despre principiile logicii, despre șomaj și inflație și câte altele au mai fost.
„Doamna, Doamna!”… E un glas nefiresc de gros, mi-l închipui, trebuie să fie un flăcău cu obrajii bucălați, care abia încape în banca îngustă, cu gândul la haleala din pauză, pe care i-a îndesat-o mama sau bunica în geanta grea, cărată de tataia pe roțile șubrede, dis de dimineață. Bunicul tropăia greu pe lângă nepotul plictisit și îmbufnat. „Iar la școală?”, bănuiesc eu că se întrebase la opt fără ceva școlarul, viitor artist… „Da, Bogdan”, i-a răspuns Doamna. Și aud clar, sonor, pătrunzător: „Noi, cu gura facem și sex oral…”
Plasa mea e gata să cadă pe trotuar, s-ar fi spart toate ouăle înghesuite în punga fragilă, s-ar fi amestecat cu mălaiul de țară, cu urda fără sare, cu… naiba știe ce mai aveam eu pe acolo, printre cumpărăturile matinale. Am pornit grăbit, brusc, totuși prin fereastra deschisă am mai auzit strigătul Doamnei, dar și râsul cristalin al copiilor, era o hărmălaie plină de viață. Abia dincolo de colțul străzii m-am gândit că, probabil, toți copiii aceia de 9 sau de 10 ani au înțeles perfect mesajul lui Bogdan cel bucălat.
N-am o morală, la ce bun?
Facebook
WhatsApp
TikTok
