În sfârșit, domn profesor, o dimineață de primăvară… După amestecul lăsat de genunchele Pop în școala românească, amalgamul de competențe și simulări aruncate fix în mijlocul anului școlar, după gramatica precară a noului meu ministru, obosit de atâtea inovații pedagogice și didactice, după o săptămână de împliniri profesionale, o iau agale și bătrânește, la pas, prin orașul meu pe care îl știu de zeci de ani. Ies pe poartă și mă opresc alături, la noua și foarte moderna clinică de oftalmologie, colț cu Cetății. Îmi recuperez noii mei ochelari progresivi și, până spre Mitropolie mă tot împiedic de bordurile și pietrele din pavajul cariat al trotuarelor obosite. Bine, între timp îi trimit și tot binele din lume duduii Olguța, doamna obraznică și arogantă din Craiova. Cucoană, îi spun în limbajul meu interior, am dat pe ochelarii cei noi o jumătate din leafa mea mărită de la 1 ianuarie… Cu buzele țuguiate peste patrie, ea zice, ca și legea salarizării, că leafa mea a crescut cu 25%. Brutul, desigur, cardul meu albastru n-a primit decât puțin peste 3%… Dar o să fie și mai bine, doar suntem în martie, peremista de altădată m-a anunțat că a mai venit o creștere. De 20%? Și îmi amintesc cum râde cu poftă un copil, la poantele debile de pe o rețea de socializare…
În fine, ajung dincolo de sensul giratoriu, mă mai proptesc cu grație într-o bordură mâncată de iarna abia trecută și ce văd? E acolo, lângă mașinile parcate în mijlocul trotuarului, domnul S… Da, mare om politic a fost! Șef peste cel mai dolofan partid politic al României libere și democratice… E drept, acum nu prea mai este, s-a odihnit ceva timp și pe la mititica. Îl știam țanțoș și bățos. E cam gârbovit și are un fâș albastru și ponosit pe el și stă de vorbă cu vreo trei foști alegători din anii trecuți. Ce să facem, cam așa se duce gloria lumii…
Admir, ca de fiecare dată, clădirea jupuită ( de vreo douăzeci și ceva de ani ) din care se obțin greu pașapoarte și alte daraveli automobilistice. Azi nu e coada de acum câteva luni, dar cutiile de carton, cojile de semințe, pungile de tot felul sunt la datorie, într-un covor municipal și ușor polițienesc. Îmi închipui o coloană de foști prefecți, demnitari județeni, primari etc. care bat pas de defilare ( de-ăla vechi, de pe timpuri ) și dau onorul spre dreapta, clădirii sinistre, cu bucăți răzlețe de gresie comunistă, cu cimentul indecent, care rânjește spre clopotnița de peste drum, azi liniștită, nu e Prea Înaltul prin zonă, cu limuzina lui de mare e1xcepție, cum se spune mai nou…
Dar mă salută câțiva foști elevi, apoi o gașcă veselă dintre elevii de azi. Și primăvară adevărată se schimbă imediat pentru mine. Vă mai povestesc și săptămâna viitoare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
