Și spuneam că totul începe cu o poveste… Un filosof din antichitate scria că viața seamănă cu o poveste, ceea ce e important nu e lungimea ei, ci valoarea ei. Oare viaţa ne spune poveşti, sau noi îi spunem poveşti ei? Nu mai știu cine zicea că toate fiinţele umane se nasc cu nevoia de a asculta şi de a spune poveşti, dar cea mai mare nevoie a lor este aceea să aibă poveşti incredibile de trăit. Eminescu scria că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti, cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele. Iar un poet se întreba: Ce doare mai tare, cuvintele nerostite sau sufletul trist, în aşteptarea lor? / Sunt lacrimi, cuvinte… ce pot spune poveşti, dar tac… tac şi dor!
Prin urmare, altă poveste pe care am citit-o cândva zice că a fost odată un om, care umbla tot timpul pe străzi, căutând ceva, cu privirea mereu îndreptată spre pământ. E țicnit, se spunea despre el, dar, în realitate, nu era decât poet. Într-o zi s-a oprit uimit, i-a sărit în ochi o sclipire, un ciobuleț strălucitor, transparent, șlefuit cu multe fațete, străbătut de razele unei incandescențe lăuntrice.
L-a luat în palmă, iar sclipirile se mișcau și îi aruncau pe obraz pete luminoase multicolore. E ceva foarte scump, și-a zis, poate că îl vând și devin bogat. Deodată, a știut ce este, e un ciob de fericire, și-a spus… La început, n-a știut unde să ascundă prețiosul bun, apoi s-a hotărât și l-a vârât în inimă Doar că, muchiile ascuțite și tăioase l-au rănit, sângele a curs ca un șarpe subțire, iar trecătorii s-au oprit lângă el, unuia dintre ei i-a fost chiar milă.
Pe poet l-a cuprins o mare teamă, ciobul are să-i rănească inima și are să-l ucidă, a și simțit durerea, iar în gură i-a apărut gustul amar al sângelui, Cineva a adus un scaun și, de undeva, s-a auzit o voce… E mort, a șoptit acel cineva…
Vedeți, așa e cu ciobul de fericire pe care ni-l tot dorim fiecare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
