Clipa mea din această dimineață de luni este aceasta (și am luat-o dintr-o carte foarte dragă (Robert Tompkins– „În căutarea adevărului” )…
În sfârșit, în acest sătuc uitat de lume căutarea lui s-a terminat, scrie autorul. Într-o căsuță aproape prăbușită, în fața focului stătea „Adevărul”. El nu a văzut o femeie mai bătrână și mai urâtă în viața sa. Sunteți „Adevărul”? a întrebat.
Bătrâna a dat din cap în semn că da. Spuneți-mi ce trebuie să transmit lumii? Ce veste să le dau? Bătrânica a scuipat în foc și a răspuns: spune-le că sunt tânără și frumoasă!
Am un filosof preferat, se numește Emmanuel Levinas și am și o idee preferată: chipul este ceea ce nu putem ucide sau, cel puțin, al cărui sens constă în a spune să nu ucizi. Totuși, să nu ucizi este cel dintâi cuvânt al chipului, este un ordin. În ivirea chipului există o poruncă, de parcă ar vorbi un stăpân.
*
E plină lumea noastră de văicăreli, adică de tânguiri, lamentări, plânsete, bocete, jeliri sau văitări. Cred că am citit pe undeva îndemnul care urmează: trebuie să găsim și speranța care să aibă puterea de a face ceva cu adevărat minunat, atunci când noaptea coboară peste noi și nu mai vedem nimic din viața aceasta decât durere și dezamăgire. Să găsim o speranță care să facă exact aceleași lucruri și atunci când cerul este însorit.
De altfel, noi toți știm că văicăreala poate să fie toxică, ea îl contaminează pe cel care se plânge, dar și pe cei din jur. Toți guvernanții ajunși la putere se văicăresc, greaua moștenire se îndoapă în gura lor căscată peste alegătorii bezmetici.
Aproape că nu mai am curajul să le spun: absența lui Dumnezeu pe care o simțim în viața noastră ar trebui să o primim ca pe un dar, cu recunoștință pentru astfel de perioade de întuneric din existență. El „lucrează” în modul cel mai profund în noi.
Facebook
WhatsApp
TikTok
