O introducere amară…
Să ne întoarcem la habarniștii noștri! Știu că este aproape inutil, oamenii politici din țara mea sunt imuni la orice încercare de dialog, autosuficiența lor e planetară. S-a făcut o listă cu topul trăsăturilor de caracter negative, toate li se potrivesc, de la un capăt la celălalt. Să intrăm „în detalii”, după ce le trimit, legat cu sfoară tricoloră, pachetul cu marile lor „virtuți”… Deci: agresivitate, amânare, aroganță, autoritarism, batjocură, cinism, credulitate, cruzime, defăimare, egoism, fățărnicie, lașitate, ignoranță, incertitudine, indiferență, insolență, intoleranță, invidie, iresponsabilitate, iritabilitate, încăpățânare, lăcomie, lăudăroșenie, lene, minciună, neglijență, nepăsare, ostilitate, ranchiună, răutate, răzbunare, rigiditate, servilism, suspiciune, vanitate, viclenie, vulgaritate, zgârcenie…
5.Despre aroganța lor…
Într-un articol amplu despre aroganță, fostul meu profesor din facultate Septimiu Chelcea scria că: „Se știe – și nu de azi, de ieri – că puterea alimentează aroganța. O vorbă din bătrâni spune că „bogatul nu crede săracului”, lucru confirmat în experimentele vizând inteligența emoțională. Dar aroganța și falsa modestie nu bântuie doar la vârful puterii. Ne lovim de aroganța unor șefi mărunți și chiar a funcționarilor publici și mai mărunți, până și a portarilor din instituțiile care ar trebui să slujească cetățenii. Astfel de indivizi nu se uită la tine când le vorbești sau, agasați, te sfredelesc cu privirea: știi tu cine sunt eu?”
Cuvântul aroganță este definit ca „purtare obraznică și sfidătoare; atitudine mândră și disprețuitoare; trufie” și are multe sinonime: obrăznicie, impertinență, insolență, necuviință, tupeu, neobrăzare, infatuare, înfumurare, îngâmfare, orgoliu, semeție, trufie, vanitate, cutezanță etc. Am mai citit că aroganța denotă atât comportamente și atitudini dezirabile social, cât și blamabile: poți fi mândru, dar nu și disprețuitor, poți fi semeț, cutezător, dar nu obraznic, impertinent, necuviincios etc.
În Dicționar enciclopedic de psihologie se reține doar înțelesul peiorativ al termenului, aroganța este o atitudine de autoafirmare secundară de sfidare, disprețuire și ignorare a altora, combinată cu o conduită ușor agresivă, dar discret impregnate de autoapreciere mărită. Domnului de la Cotroceni, de pildă, i-aș spune că aroganța este o opinie supradimensionată și gonflată despre propriile abilități, propria importanță, care generează prezumția sau încrederea în sine exagerată, un sentiment sau atitudinea de a se considera superior celorlalți.
Unor domni miniștri, deputați, senatori, etc. le-aș trimite aici cuvintele unui cunoscut psiholog, Michaël Foessel, care afirmă că aroganța este, mai degrabă, un viciu burghez decât unul aristocratic; este viciul celui care, în numele succesului său social, crede că alții nu înseamnă nimic. Arogantul nu spune doar că nu îi datorează nimănui nimic, ci mai și justifică această atitudine printr-un soi de logică a meritocrației (idee atât de dragă celor bogați și celor care au puterea). El este acolo unde este fiindcă are mai multe merite decât alții. Profesorul Chelcea mai scrie: „Nu este o întâmplare că eu sunt aici, iar voi acolo, spune arogantul. Arogantul nu tace niciodată, nu ascultă, se află într-o nebunească justificare a superiorității sale”,
Cândva, am scris textul de mai jos, pe care l-am numit Lecția despre aroganță… Iată-l! Era înconjurat de câțiva subalterni umili, care se ploconeau în jurul lui. I se scufundase scaunul în podea, sub greutatea autorității lui de mare șef, privea scârbit intrușii din sala decorată cu obiecte vechi a restaurantului din Centrul Vechi al orașului. Al lui, dar și al meu… Pe dascălul din tinerețe l-a zărit, firește, a și dat ușor din cap, un fel de salut plictisit. Și arogant? Îl știu, mi-l amintesc, locuia posac în ultima bancă, încrâncenat de mic, mut de cele mai multe ori, unsuros, izolat, neînțeles. Arogant? Parcă… Era firesc să ajungă un șef mai măricel, cu mașină la scara blocului. Ce bloc? Trebuie să aibă o vilă aproape gata, cu gazon nou și câine scump în colțul grădinii, a dat bani mulți pe el. Cu siguranță că și animalul cel nou are un bot arogant, ca și stăpânul.
A trecut pe lângă masa mea, mă gândisem că un subaltern dintre cei care-l însoțeau ar fi trebuit să-i poarte sulul cu hârtie igienică pufoasă și moale. A schițat un surâs pentru… domn profesor, dar cu măsură, așa, din colțul buzelor. Nu, cuvinte n-a găsit, n-a salutat, n-a întrebat nimic, a căscat din fălcile îngroșate bine în anii în care nu l-am mai văzut. Ce să vă spun, e adevărat, la unii aroganța ține loc de măreție a caracterului și vine din instabilitate și nesiguranță, iar succesul vine din umilință. De altfel, se tot repetă în ultima vreme acuzaţia de aroganţă. În anumite contexte, termenul suferă totuşi o schimbare de sens şi o atenuare a negativităţii: e folosit pentru a desemna – cu oarecare simpatie şi doar uşoară (auto)ironie – acte de teribilism, provocatoare sau surprinzătoare, cuvântul are sens concretizat şi chiar formă de plural (aroganţe), intrând în expresii în curs de fixare (a face aroganţe). Păi da, aroganţa altora e păcatul suprem, în vreme ce aroganţele proprii sunt motiv de mândrie…
Un filosof, dintre cei despre care i-am vorbit cândva și umflatului cu gușă mare din restaurantul răcoros al orașului meu, spunea că pentru arogant (împrumut lexical modern, din secolul al XIX-lea, din franceză) există zeci de sinonime mai vechi sau mai noi, din diferite registre stilistice: îngâmfat, încrezut, înfumurat, fudul, semeţ, trufaş, infatuat etc. Adică tocmai el, insul acesta, care se crede superior altora şi îşi afişează sentimentul de superioritate, printre înghițiturile de bucate alese comandate de trepădușii din jur, în căutare de avantaje ipotetice… Aroganța este blocarea înțelepciunii, am citit eu pe undeva, iar lipsit de aroganță, imbecilul ajunge un ratat.
Le spun amicilor, care sunt cu mine la un pahar de vorbă, o poveste pe care sper să o audă și umflatul meu fost elev, din mijlocul lingușelilor de amurg. O fac cu vocea mea de dascăl trecut prin meserie, ca și cum m-aș afla, încă, la catedra șubredă de altădată. Un bătrân american trecut bine de 80 de ani ajunge la Paris și caută pașaportul, rătăcit pe undeva. Funcționarul îl întreabă ironic dacă a mai fost la Paris. Bătrânul domn zice că da. „Atunci trebuia să știți că e nevoie să aveți pașaportul pregătit”. Americanul îi răspunde: „Ultima oară când am fost aici n-a trebuit să-l arăt”. Francezul (umflat precum fostul meu elev) zice că e imposibil, americanii trebuie întotdeauna să arate pașaportul atunci când ajung în Franța. Bătrânul l-a privit adânc în ochi pe francez și i-a zis: „Când am ajuns la țărm, la Gold Beach, în ziua D, în 44, pentru a ajuta la eliberarea acestei țări, n-am găsit niciun francez căruia să-i pot arăta pașaportul”.
Prietenii mei râd, omul politic gras și încă tânăr a tras, cred, cu urechea, l-am urmărit pe sub rama ochelarilor și nu pare că a înțeles mare lucru. Băiete, i-aș spune, Aristotel credea că inteligenţa este aroganţă educată. Fostului meu elev (mai avem și neîmpliniri în viață) îi mai scriu aici că arogantul se crede perfecțiunea întruchipată, prin urmare nimeni nu se compara cu „cel mai tare din parcare”. Omul cu vederea îngustă crede că întreg pământul încape în curtea sa.
Domn șef, uite o dedicație pentru matale: infatuarea este felul în care cei din jur percep o persoană cu o imagine de sine exagerat de bună. Cei care se consideră speciali se laudă excesiv cu reușitele lor și pretind admirație, se simt norocoși și cred că nu li se poate întâmpla nimic rău. Hai, să trăiți domn șef infatuat și tânăr. Oare?
Facebook
WhatsApp
TikTok
