TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Mic îndreptar moral pentru oamenii politici

O introducere amară…

   Să ne întoarcem la habarniștii noștri! Știu că este aproape inutil, oamenii politici din țara mea sunt imuni la orice încercare de dialog, autosuficiența lor e planetară. S-a făcut o listă cu topul trăsăturilor de caracter negative, toate li se potrivesc, de la un capăt la celălalt. Să intrăm „în detalii”, după ce le trimit, legat cu sfoară tricoloră, pachetul cu marile lor „virtuți”… Deci: agresivitate, amânare, aroganță, autoritarism, batjocură, cinism, credulitate, cruzime, defăimare, egoism, fățărnicie, lașitate, ignoranță, incertitudine, indiferență, insolență, intoleranță, invidie, iresponsabilitate, iritabilitate, încăpățânare, lăcomie, lăudăroșenie, lene, minciună, neglijență, nepăsare, ostilitate, ranchiună, răutate, răzbunare, rigiditate, servilism, suspiciune, vanitate, viclenie, vulgaritate, zgârcenie…

 

  

4.Despre vulgaritatea lor…

 

   I-am auzit de atâtea ori, de la tribuna parlamentului, prin conferințele de presă etc. apăsați de grijile țării, însoțindu-și dilemele cu vorbe urâte, mucegăite, vulgare…

   Vulgaritatea, dragii noștri cârmaci de mușama, de carton presat, de înlocuitori cu sclipici este ceea ce rămâne mereu lipsit de distincție, de educație, de rafinament (în comportament, în exprimare etc.) sau de decență, de bună-cuviință, de moralitate. Adică plin de trivialitate, de grosolănie… Să le spunem? Opusul ar fi delicateţea, eleganţa, fineţea, nobleţea, rafinamentul. Vorbe grele pentru ei!

   L-am auzit pe unul, mare demnitar, cum ne trăgea de mânecă, la persoana a doua. Hai domne, zicea, până la urmă, „românul s-a născut poet”… Era doar un eufemism pentru „românul are câte o înjurătură pentru oricât de nasoală este situația„. De altfel, pe la noi înjurătura merge mână în mână cu terminologia bisericească. Anafura, arhanghelul, cădelnița, parastasu’, cristelnița, dumicatu’, crușea, năsălia, patrafiru’, evanghelia, altaru’, biserica, orice merge folosit într-o înjurătură.

   Un pseudo-arestat, care-și hodinește țurloaiele bătrâne prin Grecia, își numea (vă mai amintiți?) supușii „pulime”, iar o doamnă medic, conferențiar universitar la o importantă facultate de medicină dintr-un centru universitar cu tradiție de la noi din țară scria un articol cu titlul „Corporatistul și pulimea”. Avea dreptate un jurnalist, el se întreba dacă oamenii politici din țara noastră „și-au descoperit apetența pentru teoriile lui Freud mai mult decât alte nații, descătușându-și brusc id-ul freudian cel primitiv și incontrolabil sau mai degrabă este o psihonevroză influențată și generată de producțiile subculturale prezente în tot ceea ce ne înconjoară de câteva decenii și care ne strâng din ce in ce mai mult până la sugrumare?”

   Se spune că argoul poate indica dorinţa de a ieşi din şabloane, dar şi complicitatea cu ascultătorul. S-a făcut aprecierea că, având în vedere faptul că discursul politic contemporan se apropie din ce în ce mai mult de oralitatea familiară din care ia masiv cuvinte, locuţiuni, modele sintactice şi procedee stilistice, s-a ajuns deja la combinaţia ciudată dintre stilul familiar-argotic şi cel solemn, care face ca discursul politic să se discrediteze singur, probându-şi lipsa de substanţă.

    Și, privind fenomenul politic românesc, constatăm faptul că invectiva stă la loc de cinste. E drept că există lideri politici care fac apel la invectivă în mod constant, devenind o amprentă stilistică proprie discursului lor, dar fenomenul nu e izolat, ci pare a se generaliza, cuprinzându-i şi pe acei politicieni care păreau foarte educaţi şi foarte reţinuţi în declaraţii.

   N-am uitat, de pildă, cum în discursul unui fost parlamentar, acum secretar de stat pe la cultură, cred, apăreau cuvinte ca: mişto, şucar, mangleală. Alţi politicieni au doar dorinţa (falsă, desigur…) de a fi mai expresivi, mai convingători şi, în lipsa argumentelor, folosesc elementele de argou drept cuvinte-semnal, ei preferă această latură a vocabularului pentru „privilegiile” pe care – bănuiesc măriile lor în „subconștientul politic”  rudimentar – le oferă şi anume: abordabilitate, crearea unui simţământ de familiaritate şi complicitate cu publicul, expresivitate şi crearea de surprize lexicale etc. De multe ori, chiar au avut și au succes în atmosfera de trivialitate și vulgaritate care ne înconjoară tot mai mult.

   N-am uitat, din istoria recentă a democrației noastre, intervenţia membrilor PRM, în Parlamentul României, în timpul discursului Preşedintelui ţării, referitor la condamnarea comunismului. Boule!, limbricule! au fost cuvintele strigate constant de parlamentari. Aceste spectacole lingvistice grotești vizau și o mai fac și acum anihilarea adversarului politic, încercând reducerea lui la tăcere prin intimidare sau prin ameninţare. Multe discursuri politice parlamentare sunt calomnioase, condamnă fără să judece şi, din această cauză, ajung să fie mult mai periculoase decât faptele înseşi. S-a spus că „astfel, violenţa lingvistică a căpătat uşor legitimitate, dar, ceea ce este mai grav, a alunecat spre violenţa fizică, întorcându-ne la un stadiu de societate neevoluată în care ideea de dialog se estompează, iar comunicarea se întrerupe”.

   Lumea noastră politică tot mai aurită, cea peste care se tot așază o indiferență periculoasă (așa cum cred că se va vedea anul viitor, din păcate) e în hibernare  post-pandemică și apatică. Și chiar așa se întâmplă, atunci când disputele politice se nasc prin discurs, pentru că și puterile politice democratice se văd forţate să obţină adeziunea maselor în scopul realizării scopurilor electorale sau ale intereselor de partid. Caracteristicile particulare ale discursului politic românesc actual sunt legate tocmai de excesul de familiaritate.

    Până la vulgaritate, la limbajul de bădărani cu ștaif este, de cele mai multe ori, un pas mic, făcut tot mai des în jurul nostru.