TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Mic îndreptar moral pentru oamenii politici

O introducere amară…

   Să ne întoarcem la habarniștii noștri! Știu că este aproape inutil, oamenii politici din țara mea sunt imuni la orice încercare de dialog, autosuficiența lor e planetară. S-a făcut o listă cu topul trăsăturilor de caracter negative, toate li se potrivesc, de la un capăt la celălalt. Să intrăm „în detalii”, după ce le trimit, legat cu sfoară tricoloră, pachetul cu marile lor „virtuți”. Deci: agresivitate, amânare, aroganță, autoritarism, batjocură, cinism, credulitate, cruzime, defăimare, egoism, fățărnicie, lașitate, ignoranță, incertitudine, indiferență, insolență, intoleranță, invidie, iresponsabilitate, iritabilitate, încăpățânare, lăcomie, lăudăroșenie, lene, minciună, neglijență, nepăsare, ostilitate, ranchiună, răutate, răzbunare, rigiditate, servilism, suspiciune, vanitate, viclenie, vulgaritate, zgârcenie…

 

XXIX. Despre intoleranța lor…

 

   Am obosit, prea multe sfaturi morale pentru dumnealor! Dar, le mai spunem încă… Intoleranţa este o formă de egotism, iar a condamna egotismul în mod intolerant, înseamnă   a-l împărtăşi. E un fel de definiție clasică dată de G. Santayana. Intoleranţa ar fi chiar o formă de violenţă şi un obstacol în dezvoltarea unui adevărat spirit democratic. Churchill rostea în Camera Lorzilor aceste vorbe: nicio nebunie nu este mai costisitoare decât nebunia idealismului intolerant. Un filosof celebru scria că indiferenţa este forma cea mai uşoară a intoleranţei. Și am mai citit pe undeva că intoleranţa începe cu două elemente: un concept despre corect şi greşit şi ideea că nu-l poţi lăsa pe celălalt să trăiască fără să-l obligi să vadă lumina adevărului.

   Se mai spune și că înţelegerea semenului este condiţia omului evoluat, avem dreptul să fim intoleranţi doar faţă de oamenii şi de ideile care seamănă vrajba şi germenii crimei. Cea mai mare intoleranţă ar veni de la aşa-numita raţiune. Iată ceva pentru meditațiile profunde ale omului politic despre care tot vorbim: fanatismul îşi are originea logică în numărarea inversă până la Unu, care nu tolerează nimic şi pe nimeni lângă sine; acest Unu e mama intoleranţei, cine spune doi, spune cu unul prea mult. Pentru ei, e un adevăr, intoleranţa ambiguităţii este semnul unei personalităţi autoritare. Și când se afirmă că o carte este cea mai bună armă împotriva intoleranţei şi ignoranţei, stai pe gânduri. Care carte? Ei citesc ceva, în afară de   mesajele șefului de la partid?

   Și iată o temă de meditație actuală, deși cuvintele sunt ale lui Voltaire, dintre toate religiile, creştinismul este fără îndoială cea care ar trebui să inspire cel mai mult toleranţă, deşi, până acum, creştinii au fost cei mai intoleranţi dintre oameni. Și tot așa, drept este că cei mai intoleranţi şi mai înguşti la minte oameni sunt cei care se felicită pe ei înşişi pentru toleranţa şi mintea lor deschisă.

   Câtă dreptate avea N. Steinhardt, în lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici. De altfel, îmi amintesc cum scria Soljenițîn, este o lecţie universală – intoleranţa este primul semn al unei educaţii inadecvate, o persoană rău educată se poartă cu o nerăbdare arogantă, în vreme ce autentica, adevărata educaţie dă naştere modestiei. Spunea un jurnalist că avem atât de multă mâncare în America, încât am devenit alergici la ea. Oamenii înfometaţi nu sunt alergici la nimic, credeţi că există cineva în Rwanda care să sufere de intoleranţă la lactoză? Bine, nici cu România nu suntem prea departe…

   Și, drept este că ne deranjează intoleranţa altora; cu a noastră ne înţelegem bine..Să le mai facem puțină „educație” morală, intolerantul este necruțător, neiertător, nemilos, neîndurător, neîngăduitor. E unul care nu respectă libertatea de gândire, care nu suportă altă credință, altă religie decât a sa. Ei sunt oamenii cu certitudini, care trăiesc sub semnul exclamării, care știu totul și cărora nu le este suficient că știu totul, dar trebuie să le explice și celorlalți totul.. Philip Roth vorbește despre intoleranță așa cum puțini au avut curajul să o facă, despre intoleranța nevindecabilă, care stă în gena speciei, alcătuită din impurități, imposibil de îndepărtat. Vorbește despre intoleranța și ipocrizia care nu are cum să nu vină la pachet odată cu intoleranța, pentru că toți suntem la fel, gata oricând să îl sacrificăm pe celălalt pentru propriile idei fixe. Este, mai ales, vorba despre incapacitatea noastră de a accepta posibilitatea altor adevăruri și nevoia de a ne impune propriul adevăr cu forța. Și este vorba despre împrejurările în care  „toată lumea știe” și în care refuzăm să mai învățăm, pentru că deja știm. Ignoranța nu este un vid, este un preaplin de scenarii și de certitudini.

   Nu întâmplător se spune că toleranța ar trebui să fie prima lege a conviețuirii și că ea este  cel mai bun rezultat al educației. Dalai Lama afirma că atunci când înveți să fii tolerant, dușmanul tău îți este cel mai bun profesor.