TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Mic îndreptar moral pentru oamenii politici

O introducere amară…

   Să ne întoarcem la habarniștii noștri! Știu că este aproape inutil, oamenii politici din țara mea sunt imuni la orice încercare de dialog, autosuficiența lor e planetară. S-a făcut o listă cu topul trăsăturilor de caracter negative, toate li se potrivesc, de la un capăt la celălalt. Să intrăm „în detalii”, după ce le trimit, legat cu sfoară tricoloră, pachetul cu marile lor „virtuți”. Deci: agresivitate, amânare, aroganță, autoritarism, batjocură, cinism, credulitate, cruzime, defăimare, egoism, fățărnicie, lașitate, ignoranță, incertitudine, indiferență, insolență, intoleranță, invidie, iresponsabilitate, iritabilitate, încăpățânare, lăcomie, lăudăroșenie, lene, minciună, neglijență, nepăsare, ostilitate, ranchiună, răutate, răzbunare, rigiditate, servilism, suspiciune, vanitate, viclenie, vulgaritate, zgârcenie…

 

XXVII. Despre minciunile lor… (a doua parte)

 

    Să recapitulăm puțin, minciuna este o afirmație contrazisă de experiență, de observație sau de bunul simț, care este oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan, prin contorsionarea totală sau parțială a faptelor și a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor. Asta așa, ca la dicționar! Tot sub semnul „meditațiilor profunde”, minciuna se consideră o acțiune intenționată de declarare a unei stări modale neconfirmabile sau imediat (ori ușor) confirmabilă, pentru a produce confuzie, a oferi false speranțe, a determina o anume acțiune sau a crea o anume stare intelectivă, socială ori afectivă care servește într-un fel sau altul mincinosului. Curat carte de vizită a politicianului nostru!

    Și le mai dăm un „ajutor doctrinar” oamenilor noștri de partid și de sat; se pot identifica diferite variante ale minciunii, precum: minciuna individuală cotidiană, minciuna individuală politică, minciuna colectivă practicată de un grup sau de către o comunitate, dar și  minciuna socială. Sau, se mai vorbește și despre minciuna mare, cacealmaua, minciuna deschisă, minciuna contextuală, minciuna de urgență, exagerarea, minciuna glumeață, minciuna prin omisiune, minciuna nobilă, minciuna albă, minoră, jurământul fals, reclama exagerată etc. Doamne, câte figuri de miniștri, deputați, senatori etc. avem aici, în față!

   Tot ciucociolacilor noștri, pentru uzul lor intelectual și moral, le trimit și taxonomia minciunii, conform Sfântului Augustin: minciuni din texte religioase, minciuni care-i rănesc pe toți și nu servesc nimănui, minciuni care-i rănesc pe toți și servesc cuiva, minciuni spuse pentru plăcerea de a minți, minciuni spuse pentru „a mulțumi pe alții într-o manieră elegantă”, minciuni care nu rănesc pe nimeni și servesc cuiva, minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează viața cuiva, minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează „puritatea” cuiva. Ce credeți, le vor fi de folos toate acestea în numeroasele alegeri electorale de anul viitor?

   Să spunem câte ceva și despre psihologia minciunii. Capacitatea de a minți a fost observată devreme și aproape universal în dezvoltarea umană. Psihologii au fost îngrijorați din pricina teoriei minții, cu ajutorul căreia oamenii simulează reacțiile altuia, pentru poveștile lor, și determină dacă minciuna va fi suficient de credibilă. Cel mai frecvent, aceasta este cunoscută ca inteligență machiavelliană. Mitomania este un alt termen folosit de psihiatrii, care înseamnă tendința patologică de a minți. Un studiu recent ne spune că pentru a exprima o minciună ne trebuie mai mult timp decât pentru a spune adevărul.

   Aristotel credea că nicio regulă generală nu este posibilă despre minciună, pentru că oricine susținea minciuna nu putea fi crezut. Minciuna este o perversiune a facultății naturale de vorbire, este sfârșitul natural de a comunica gândurile vorbitorului. O dată spusă o minciună, pot apărea două consecințe: poate fi descoperită sau poate rămâne nedescoperită. În unele circumstanțe, o minciună descoperită poate pune la îndoială alte afirmații spuse de același vorbitor și poate duce la sancțiuni sociale sau legale împotriva vorbitorului. Când o minciună este descoperită, ceea ce gândește și cum se comportă mincinosul nu mai poate fi prezis sau anticipat, ceea ce înseamnă că încrederea față de mincinos scade. Greu, ce să zic!

   Iată, în final, un citat mai amplu din Gabriel Liiceanu: „Mi-am propus să vă vorbesc despre minciună, ceea ce înseamnă despre un lucru pur omenesc: numai omul poate minți, pentru că numai omul are parte de un „lucru” care poate să exprime și care, exprimând, se poate mișca în două direcții total opuse: adevărul și falsul intenționat. Acest „lucru” este limba. Faptul că limba, încăpută pe mâna utilizatorului uman, poate să spună nu doar ce este, ci și ceea ce nu este, deci faptul că un cuvânt poate să spună nu numai adevărul, ci și să mintă…”.

    Iar în rarele clipe în care ei nu ne mint, îi îndemn să citească cuvintele următoare ale Sfântului Augustin: „Am scris o carte Despre minciună care, deși se înțelege cu ceva efort, oferă totuși un exercițiu nu lipsit de utilitate pentru spirit și minte și care, mai cu seamă, este de folos conduitei morale, născând dragoste de a spune adevărul. Mai târziu, am scris o a doua lucrare, al cărei titlu este Împotriva minciunii. Una se ocupă în mare parte cu dezbaterea teoretică a problemei cercetate, în vreme ce a doua este în întregime o luptă deschisă împotriva minciunii.“

    Lectură cu folos, ciucociolacilor!