TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Mic îndreptar moral pentru oamenii politici

O introducere amară…

   Să ne întoarcem la habarniștii noștri! Știu că este aproape inutil, oamenii politici din țara mea sunt imuni la orice încercare de dialog, autosuficiența lor e planetară. S-a făcut o listă cu topul trăsăturilor de caracter negative, toate li se potrivesc, de la un capăt la celălalt. Să intrăm „în detalii”, după ce le trimit, legat cu sfoară tricoloră, pachetul cu marile lor „virtuți”.

   Deci: agresivitate, amânare, aroganță, autoritarism, batjocură, cinism, credulitate, cruzime, defăimare, egoism, fățărnicie, lașitate, ignoranță, incertitudine, indiferență, insolență, intoleranță, invidie, iresponsabilitate, iritabilitate, încăpățânare, lăcomie, lăudăroșenie, lene, minciună, neglijență, nepăsare, ostilitate, ranchiună, răutate, răzbunare, rigiditate, servilism, suspiciune, vanitate, viclenie, vulgaritate, zgârcenie…

 

XXV. Despre credulitatea lor…

 

   Deși azi e, mai degrabă, despre credulitatea noastră, în fața lor, a personajelor de care mă ocup (probabil, inutil) de mai multă vreme. Pentru că e vorba despre candoare, ingenuitate, lipsă de experiență, naivitate, simplitate, adică – așa cum spuneam – credulitate. Am văzut-o zilele trecute pe tanti senator, aceea cu fostul soț agățat de portbagajul plin cu bani, cu câtă „candoare” ne spunea că toate sunt cinstite, că moralitatea lor e perfectă, noi suntem vinovații, credem în oamenii care vor să le facă rău etc. Un pic de silă? Cred că un pic de (scuzați!) scârbă.

   Să mai zicem: credul, pueril, ingenuu, inocent, candid, neștiutor, ageamiu, prost… El e, omul nostru cu calități epocale! Așadar, ce este credulitatea? Păi, așa în general, înseamnă cât de ușor ne este să credem ceea ce ne spun alții. Un psiholog vorbește despre puțina influență exercitată asupra noastră prin convingerea masivă care ne vine din publicitate, politică, religie și, pe de altă parte, menționează influența pe care o au oamenii apropiați asupra noastră, oameni în care avem prea multă încredere. În mod logic, zicea el, există diferite grade de credulitate, deoarece nu suntem cu toții la fel de „creduli”, adică există oameni care cred totul, de exemplu, și oameni care sunt foarte sceptici. El „a tras” mai multe concluzii cu privire la credulitate: oamenii cred că ei nu sunt creduli, dar cred că alții sunt; în psihologia socială, acest fenomen este numit efectul persoanei a treia. Apoi, noi oamenii nu credem tot ceea ce ni ne spune ci, mai degrabă, opusul, adică luăm în considerare diferite variabile care ne determină să decidem în ce măsură ar trebui s-o credem sau nu pe cealaltă. Mai zice și că, dacă aderăm la un partid sau la ideile unui lider politic, de exemplu, este pentru că avem un interes, nu pentru că ne-au „convins” de orice. Adică, nu din cauza credulității noastre? O altă concluzie foarte interesantă, referitoare la fenomenul credulității, e că faptul de a presupune că oamenii cu un nivel intelectual inferior sunt mai influențabili este total fals. Oamenii sunt rațional sceptici, ei nu sunt neapărat încăpățânați, ci foarte sceptici din acest punct de vedere. Și, chiar așa, suprasolicitarea informațiilor ne face „incredibili”, avem nevoie de mai multe informații pentru a fi influențați și nu mai puține, așa cum s-a spus întotdeauna. Este o realitate că suntem supraîncărcați cu informații și că suntem bombardați cu ea peste tot, în fiecare zi, iar prin faptul că nu putem clasifica informațiile sau nu le putem localiza sau reflecta asupra lor rămânem instalați în scepticismul nostru și nu îl acceptăm ca valid.

   Gata, le-am dat prea multe „sugestii” ciucociolacilor noștri, pregătiți să arunce peste noi austeritatea de toamnă! Ei cred că, de fapt, ne trimit prosperitate și gânduri bune și lor le… pică bine credulitatea noastră, adică tendința de a crede orice cu ușurință, fără a cerceta mai de aproape lucrurile. Naivitatea alegătorului român e speculată din greu, în anul care vine vor avea multiple ocazii electorale să o facă. Tare mă tem că aurirea poporului român va colora desenele sumbre ale anotimpurilor electorale!

   Știți cum se spune, una e să crezi şi alta e să fii credul. Omul sincer este, mai mereu, şi credul. Credulitatea este cel mai blând dintre vicii, e dobânda care i se plăteşte obrăzniciei. Nu e nimic rău să crezi în suflete nemuritoare, în forţe divine şi zei, fiecare cu credinţa lui, iar dacă respectivei persoane îi face bine, atunci faptul de a crede e un lucru bun. Chiar așa? Oamenii politici ne spun tot felul de povești confundate cu o realitate neutră, fără mize sau scop. Dacă poveştile spuse conţin neadevăruri declarate drept adevăruri, persoana care povesteşte este onestă ori mincinoasă? Uitați-vă la moacele lor transpirate de prea multă gândire pusă în slujba poporului votant! Tendinţa de credulitate naturală a alegătorului (pe care ei știu să o folosească, cu valoare adaptativă)  nu poate fi rescrisă decât dacă oamenii ar fi  încurajat să gândească liber. Dar ce interes ar avea cicucociolacii să o facă?

   Să vă reamintesc o poveste adevărată. În Statele Unite, veterani din cel de-al doilea război mondial, posesori de pensie, şi mii de alţi americani în vârstă au căzut pradă unor escroci care se prefăceau că aduc la zi dosarele lor de pensii şi de asigurări şi le curăţau, în felul acesta, conturile. Din mici birouri situate în Toronto sau din camere cât un hangar din India, ei obţineau baza de date, informaţii personale etc. După ce hoţii au aflat informaţiile, au început să-i sune ziua şi noaptea, cerându-le date despre conturile lui bancare. Apoi, s-au dus la Wachowia, una din cele mai mari bănci din SUA şi i-au lăsat fără niciun ban în cont.

   Nu tot așa fac ei, oamenii noștri politici? Cumpără speranţe şi credulitate, nu costă mult. Revenim, credulitatea se cere dezvoltată…