TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Mic îndreptar moral pentru oamenii politici

O introducere amară…

   Să ne întoarcem la habarniștii noștri! Știu că este aproape inutil, oamenii politici din țara mea sunt imuni la orice încercare de dialog, autosuficiența lor e planetară. S-a făcut o listă cu topul trăsăturilor de caracter negative, toate li se potrivesc, de la un capăt la celălalt. Să intrăm „în detalii”, după ce le trimit, legat cu sfoară tricoloră, pachetul cu marile lor „virtuți”.

   Deci: agresivitate, amânare, aroganță, autoritarism, batjocură, cinism, credulitate, cruzime, defăimare, egoism, fățărnicie, lașitate, ignoranță, incertitudine, indiferență, insolență, intoleranță, invidie, iresponsabilitate, iritabilitate, încăpățânare, lăcomie, lăudăroșenie, lene, minciună, neglijență, nepăsare, ostilitate, ranchiună, răutate, răzbunare, rigiditate, servilism, suspiciune, vanitate, viclenie, vulgaritate, zgârcenie…

 

.

1. Despre vanitatea lor… (unu)

 

   Sigur îi vedeți cum își umflă vanitatea fără măsură prin adunările plictisitoare la care ajung, prin studiourile prăfuite, în preajma moaștelor de tot felul, la inaugurări cu pâine și sare, cu panglici tricolore, cu moacele lor clasice și greu vorbitoare de limbă română!

   Vanitatea este ambiția neîntemeiată; dorința de a face impresie, este orgoliu, trufie, înfumurare și, tocmai de aceea, este deșertăciune și zădărnicie. Expresia înrudită slavă deșartă este considerată adesea ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată. Ce contează? Lor li se potrivește oricum.

   Vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de autoidolatrie, prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu, de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, așa se spune, adică unul dintre cele șapte păcate capitale. Se mai spune și că este „închipuire zadarnică” și e de ajuns să vezi azi niște Înalte fețe, mai ales una de pe malul mării, ca să înțelegi semnificația învățăturii sfinte.

   Umflaților noștri oameni politici de acum le trimit, totuși, câteva gânduri serioase, așa, ca pentru ei, pe măsura înțelepciunii lor probată de înalte doctorate serioase, muncite, trudite. Zâttt! Din perspectivă filosofică, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism.  Nietzsche a scris că „vanitatea este teama de a părea original: ea este, astfel, o lipsă de mândrie, dar nu neapărat o lipsă de originalitate”. Tot astfel, unul dintre aforismele lui Mason Cooley zice că „vanitatea bine hrănită este binevoitoare, vanitatea flămândă este dușmănoasă”.

   Când îl văd, de pildă, pe omul „politic” Rareș Bogdan, aruncând cu înțelepciune către lumea de azi aroganța lui măsluită, cad în meditații artistice. În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon sau de un amoraș. Parcă văd o astfel de oglindă mare, la Cotroceni, prin sediile partidelor politice, pe coridoarele guvernului etc. sprijinită de amorași slăbănogi, ca să-și vadă domnul pas cu pas sau domnul premier sau domnii șefi de partide ilustrele figuri pline de morgă planetară. E drept, tot mai palide, tot mai aproape de final… Speranțe deșarte, tinere domn!

   Alte simboluri ale vanității sunt bijuteriile, monedele de aur, o pungă cu bani sau personificarea morții. Portrete de politicieni în toată regula! Dar nu numai, ciobanul națiunii se plimbă și el țanțoș cu simbolurile zdrăngănite atârnate de gâtul ghebos, în admirația sleită a credincioșilor de o dimineață. Dacă nu mi-ar fi o silă imensă, le-aș înșira aici numele, aș începe cu membrii guvernului și aș ajunge departe, către marele dulap al națiunii, adică păuni și amorași înfoiați cu penele lor colorate. Galbene, purpurii, tot curcubeul… Despre cele aurite nici nu mai vorbesc, ele cresc zilnic în sondajele groazei.

   Și ce ziceți? Niște turcane pline de cultură, ceva firi și alinuțe sau, Doamne ferește, masive deputate independente te duc cu gândul la tabloul Cele șapte păcate de moarte, în care Bosch reprezintă o femeie admirându-se într-o oglindă ținută de un diavol; iar în spatele ei se află o casetă de bijuterii deschisă. Sau, într-un tablou atribuit lui Nicolas Tournier, care este expus în Muzeul Ashmolean, numit O alegorie a justiției și vanității: o femeie tânără ține un cântar,   simbolizând justiția, ea nu se uită la oglindă sau la craniul care se află pe masă în fața ei. O femeie care simbolizează justiția? Ea? Nu, nici vorbă, nu e aceea la care vă gândiți! Și multe altele…

   „Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor care vor să se simtă importanți.”, spunea George Eliot. Am aici și o lectură obligatorie, mai ales în plictiseala dezbaterilor parlamentare, care se vor întoarce în curând, lăsați filmele deochiate de pe ecranele laptopurilor, bre, mai bine citiți aici: vanitatea este „încrederea exagerată în calitățile proprii, atitudine de superioritate nejustificată față de alții, semeție, fală; fudulie, opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale, părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială, atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare”…

   Petre Țuțea spunea: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine”. De fapt, vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. S-a constatat că primele semne de vanitate apar atunci când omul vede proști în jurul său și i se pare că este cu mult mai sus decât ceilalți, că are puterea să-i domine. La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt”.

   Astăzi, avem exemple de politicieni care pun interesele personale (obținerea de funcții) deasupra intereselor țării și ne întrebăm: nu o fac din vanitate? Tocmai oamenii cei mai vanitoși și cei mai îndărătnici sunt cei mai susceptibili de a contrazice și a-și schimba poziția, opțiunile, după anumite aranjamente care să ducă la satisfacerea vanității lor. Un moralist afirma că aceasta nu înseamnă a fi un vizionar, ci înseamnă a fi un potlogar!

   În lumea noastră politică atât de rotativă, lipsește logica gestului prin care partidele care au votat pentru demiterea guvernului în funcție să nu procedeze în același mod la investirea noului guvern. Și așa ajungem la cuvintele lui J. J. Rousseau: „Dacă un om nu este smintit, poate fi vindecat de orice nebunie în afară de vanitate”.

   Va mai urma…