TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Mic îndreptar moral pentru oamenii politici

O introducere amară…

   Să ne întoarcem la habarniștii noștri! Știu că este aproape inutil, oamenii politici din țara mea sunt imuni la orice încercare de dialog, autosuficiența lor e planetară. S-a făcut o listă cu topul trăsăturilor de caracter negative, toate li se potrivesc, de la un capăt la celălalt. Să intrăm „în detalii”, după ce le trimit, legat cu sfoară tricoloră, pachetul cu marile lor „virtuți”.

   Deci: agresivitate, amânare, aroganță, autoritarism, batjocură, cinism, credulitate, cruzime, defăimare, egoism, fățărnicie, lașitate, ignoranță, incertitudine, indiferență, insolență, intoleranță, invidie, iresponsabilitate, iritabilitate, încăpățânare, lăcomie, lăudăroșenie, lene, minciună, neglijență, nepăsare, ostilitate, ranchiună, răutate, răzbunare, rigiditate, servilism, suspiciune, vanitate, viclenie, vulgaritate, zgârcenie…

 

XVII.  Despre servilismul lor… (a doua parte)

 

. Revenim la servilism și servili și lingăi etc… Se știe că, în România, odele aduse conducătorilor au tradiție veche. S-au conturat într-un mod vizibil în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, iar de atunci putem spune că fiecare regim a avut aplaudacii lui. În timpul lui Gheorghiu-Dej îl putem aminti pe fostul președinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, care în anii duri ai stalinismului publica o carte de versuri Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, iar în timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu pe poetul Adrian Păunescu, la fel de generos în poezii omagiale. Dar și mulți alții, s-a scris despre ei, unii au devenit noile repere morale ale democrației post-revoluționare. În fine, cu greață, nu-i mai înșir aici, oricum e un subiect apus. „Fenomenul slugărniciei față de regimul românesc dictatorial sau autoritar a fost însă unul extrem de extins în rândul intelectualității, taxat exemplar de către Virgil Ierunca în Antologia rușinii, la fel cum a făcut-o mai târziu și Lucian Boia în Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 1950, ambele lucrări publicate la Editura Humanitas.” O spune jurnalista Sidonia Bogdan.

   Dar, lingușeala față de orice regim politic nu ține de specificul național, ține mai degrabă de slăbiciunile naturii umane, fiindcă peste tot în lume întâlnim cazuri de intelectuali de un talent remarcabil care s-au vândut pe doi bani politicului. Un exemplu clasic este regizorul rus Nikita Mihalkov, care, într-un manifest publicat în anul 2000 în timpul ascensiunii politice a lui Vladimir Putin, al cărui susținător a fost, scria următoarele: „În fiecare perioadă din istoria Rusiei există pagini albe și pagini negre. Nu putem și nu vrem să ne împărțim, să ne asociem cu unele, în timp ce le repudiem pe altele. Aceasta este istoria noastră! Victoriile ei sunt victoriile noastre, înfrângerile ei sunt înfrângerile noastre“. Servilism aici, doar atât?

   E o prostituare morală în slujba unor lideri politici care s-a regăsit și la noi, în perioada recentă a marinarului generos, cu oameni de cultură deveniți, de altfel, vulnerabili și slugarnici până la disprețul unei bune părți a populației atacate de tristeți nemăsurate. I s-a spus chiar „o formă de împăciuitorism nociv a istoriei prin împletirea binelui cu răul”. Și da, chiar aceasta este întrebarea, greșelile trecutului nu dezvoltă niciodată anticorpi pentru a nu le mai repeta?

   Vă mai dau un semn interogativ aici: merită să lucrezi o viață în trustul lui Dan Voiculescu și să manipulezi zi-lumină, iar la finalul programului să știi că un salariu mult peste media pieței îți intră lunar pe card? Merită să lauzi partidul de la guvernare, iar la un moment dat favoarea să ți se întoarcă cu vârf și îndesat? Naivități de pensionar, desigur…

   Ca o concluzie mai amplă, vă dau aici un fragment mai mare din autoarea invocată mai sus, nu cred că aș putea să o fac mai bine: „Același lucru se întâmplă și în România, dar diferența nu o face opțiunea politică asumată de post, ci calitatea actorilor implicați. Aici este, în fapt, cea mai mare problemă a presei românești. Dacă în America sau în Europa civilizată există criterii profesionale puternice de selecție pentru cei care ajung să facă agenda publică, în România funcționează numai contraselecția. La nivel de performanțe profesionale, care ar fi corespondentul românesc al jurnalistului de la Washington Post, Bob Woodward, specializat din anii ’70 în culisele Casei Albe, indiferent de profilul președintelui? Să cultivi o viață surse în jurul Administrației Prezidențiale, care îți deschid ușile instituției, fără a deveni un soi de purtător de cuvânt prezidențial, ba din contră, să conturezi critic toți președinții care ți-au trecut sub pix, este un mister profesional pe care 30 de ani de democrație românească încă nu l-a deslușit.”

.

   P.S. E miercuri seara, tocmai am terminat textul de mai sus. Viața este mereu înaintea scrisului nostru. O văd pe ecran pe anonima „șefă a educației naționale”, parașutată acolo de domnul pas cu pas. Nu știu cum o cheamă, o dau anonimă! Cu servilism grețos, creștina aprobă inepțiile unui valet, unei ordonanțe trimise de domn gheneral cel greu vorbitor de limbă română să discute cu sindicatele din învățământ. E un nene neacșu, cu vechi probleme de demnitate, în fine, nu-l privesc, mi-e silă… Dar creștina ministreasă, care zilele trecute îi consola pe dascăli pentru salariile mici, acum dă din cap, e de acord cu inepțiile și gogoșile livrate de secretarul general al guvernului. Tanti, citește bre și despre servilism de pe aici, din gazeta noastră de provincie, se potrivește și… gata, ce să mai spui? E sigur că slugarnica doamnă mai vrea o tură, acum după conversiile și rotațiile guvernamentale și coalizate. Triste vremuri, jalnici cârmaci…