TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Mic îndreptar moral pentru oamenii politici

O introducere amară…

   Să ne întoarcem la habarniștii noștri! Știu că este aproape inutil, oamenii politici din țara mea sunt imuni la orice încercare de dialog, autosuficiența lor e planetară. S-a făcut o listă cu topul trăsăturilor de caracter negative, toate li se potrivesc, de la un capăt la celălalt. Să intrăm „în detalii”, după ce le trimit, legat cu sfoară tricoloră, pachetul cu marile lor „virtuți”. Deci: agresivitate, amânare, aroganță, autoritarism, batjocură, cinism, credulitate, cruzime, defăimare, egoism, fățărnicie, lașitate, ignoranță, incertitudine, indiferență, insolență, intoleranță, invidie, iresponsabilitate, iritabilitate, încăpățânare, lăcomie, lăudăroșenie, lene, minciună, neglijență, nepăsare, ostilitate, ranchiună, răutate, răzbunare, rigiditate, servilism, suspiciune, vanitate, viclenie, vulgaritate, zgârcenie…

 

1. Despre invidia lor… (a doua parte)

   Subiectul e vast. Să insistăm, le-am „captat” atenția politicienilor, aflați în febră pre-electorală multiplă. Știu eu, am primit două mesaje veninoase.

   Invidia, deci,  se dezvoltă atunci când indivizii se compară cu ceilalți, în speță cu cei cu care simt că sunt în competiție și se găsesc inferiori. Acest proces este unul firesc, deși compararea sinelui cu alții poate duce la dezvoltarea invidiei și a altor emoții care pot provoca durere. Acest tip de comparație poate fi adesea văzut în relațiile cu adversarii politici, dar aflați în coaliții nefirești, de exemplu. Durerea invidiei este cauzată nu de dorința de a avea avantajele celorlalți, ci de sentimentele de inferioritate și frustrare. În mod paradoxal, evitarea invidiei și teama de a o trezi în alții îi împiedică să atingă „întregul potențial”. Invidia costă, de asemenea, prietenii și aliații și temperează, înfrânează și subminează chiar și relațiile cele mai apropiate și intime.

   Invidia este, de fapt, împletită cu o formă particulară de părtinire negativă: a-i vedea pe oameni ca fiind foarte buni în ceea ce fac, dar în mod fundamental nedemni de încredere sau nesinceri. Descoperirile au venit dintr-un studiu despre modul în care oamenii îi „clasează” sau îi evaluează pe alții și au împărțit senzațiile pe care le-au înregistrat în două: căldură sau cât de demn de încredere și de amabil a fost văzut a fi un grup și competență sau cât de capabili și de organizați sunt sau ar trebui să fie. S-a descoperit că un mod special de a evalua un grup ca excepțional de „competent”, dar deloc „cald”, tinde să se hrănească din invidie. Popoarele foarte bogate, ca de exemplu evreii și unii asiaticii au fost incluși în această categorie: prejudecățile împotriva lor erau înrădăcinate în invidia pentru excelența lor aparentă și cât de puțin păreau să o „merite”. Un psiholog scria:  „Ne uităm la viețile pe care le-am construit online, în care arătăm doar ce este mai bun din noi înșine și simțim teama de a ne pierde în legătură cu propriile noastre vieți. Nu suntem la înălțimea vieților pe care le spunem altora, pe care le trăim și ne uităm la sine ca și cum ar fi un altul și ne simțim invidioși pe el.” Acest lucru creează un sentiment alienant de „invidie de sine” în interiorul nostru și el mai spunea. „Ne simțim neautentici, curios de invidioși pe propriile noastre avatare.”

   Să-i mai învățăm încă ceva „pe prea-marii zilelor noastre”. Cum gestionăm invidia? Printre multe citate despre invidie,  „vulpea care nu ajunge la struguri, spune că sunt acri” pare suficient de potrivit să spunem că atunci când îţi doreşti ceva cu ardoare, cu toată fiinţa ta şi nu reuşeşti să obţii acel lucru, devine aproape normal să te încerce un sentiment de frustrare. Nu ajungi odată, mai încerci odată şi încă odată, până la urmă te resemnezi şi spui, asemeni vulpii, că nu vrei neapărat, că nu e chiar atât de bine, că nu ţi-ai dorit cu adevărat acest lucru. „Strugurii acri” descriu o disprețuire nesinceră a obiectului pe care l-ai căutat inițial. Acest lucru îți permite să renunți și să eviți o umilire publică.

   Invidia poate da naștere și la reacții defensive mai subtile, cum ar fi nerecunoștința, ironia, disprețul, snobismul și narcisismul. Invidia, așadar, se naște din compararea propriei persoane cu altele. Studiile făcute în domeniu au scos la iveală faptul că există două tipuri de invidie,  benignă  și malignă sau bună și rea. În primul caz, invidia benignă, atunci când cineva are ceva ce ne-am dori și noi, adică aș vrea și eu ce are X, iar în al doilea caz,  vreau eu ce are X, eu să am și el nu.  Invidia benignă este cea care ne servește pe post de inspirație, motivându-ne. Atunci când suntem invidioși, dar simțim sau sperăm că putem face ori obține și noi un lucru pe care altă persoană îl are, devenim brusc motivați să fim mai buni, să ne străduim mai mult pentru a obține ce ne dorim. Spuneți dumneavoastră, are vreo legătură cu ciolacii și ciucacii noștri?

   În final, îi „bombardez” pe aleșii noștri cu câteva afirmații clasice, le trimit în „căsuțele electronice” ale parlamentarilor, să le „studieze” între reprizele de dezbateri și hotărâri înțelepte pentru alegătorii lor. Sau, cum am văzut zilele trecute, între reprizele de „aproape box” în ringul camerei. Invidia se naște din ignoranță sau din lipsa de încredere în propriile calități. Invidiosul nu moare o singură dată, ci de fiecare dată când cel invidiat primește aplauze. Invidia noastră durează întotdeauna mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem. Să trăiești fără să te compari cu alții înseamnă să te eliberezi de o povară redutabilă. Omul va face multe ca să fie iubit, dar va face toate lucrurile posibile pentru a fi invidiat. Poți fi luna și tot să fii gelos pe stele. Invidia stă ascunsă adânc în inima oamenilor precum o viperă în stânca sa.  Invidia este durerea pe care o simt unii pentru norocul altora. Oamenii îi urăsc pe cei care îi fac să simtă propria inferioritate. Invidia este arta numărării binecuvântărilor celorlalți în locul numărării propriilor binecuvântări.