Acolo se intră, de fiecare dată, fără bucurie… La dentist, vreau să spun. În sala de așteptare era liniște, trei doamne moțăiau pe scaune, iar a patra vorbea la telefon cu mama ei sau cu soacra ei, n-am reușit să mă lămuresc. Oricum, avea un ghimpe matinal, era nemulțumită pentru că nu știu ce rudă apropiată o păcălise cu niște bani. Doamna cea tânără îi reproșa, telefonic și șoptit, celeilalte apatia și indiferența în cazul dezbătut.
În fine… Printr-un difuzor mic, ascuns în marginea tavanului, se scurgea în aerul încins, cu miros de substanțe stomatologice, o muzică discretă și lentă, întreruptă doar de rotativele din cabinet, cu șuieratul lor atât de simpatic și îmbietor. Câteva voci se auzeau amestecate din spetele ușii subțiri, domnișoara doctor își flutura pletele blonde prin dreptul geamului ușor transparent.
Măseaua mea din spate se liniștise brusc, așa cum se întâmplă atunci când stai în așteptarea lucrării de rigoare. Ei bine, în amorțeala matinală s-a petrecut și întâmplarea despre care vreau să vă povestesc aici. Muzica discretă s-a oprit și, după câteva secunde au început acordurile cam violente ale unei chitare clasice. Domnul Alexandru Andrieș a trecut la treabă, vocea lui inconfundabilă a prins să zică: Mă doare măseaua/ Dar mi-e frică de dentist/ D-aia nu pot să dorm noaptea/ Ziua nu mănânc/ D-aia sunt trist./ Am intrat în cabinet cam pe la ora două/ Și când am ieșit afară/ Ploua și era aproape nouă… Și așa mai departe…
M-am uitat în jurul meu, una dintre doamnele în vârstă părea gata să ne părăsească, iar cea din fața mea sta să plângă un pic. Cea cu telefonul rămăsese cu gura căscată și strâmbă. Dar eu? Ce să fie, m-am întrebat, o nouă modă capitalistă de terapie prin portativ? Ceva mai târziu, cântecul nu se terminase, tânăra doctoriță în halatul ei apretat, m-a invitat zâmbind, ce zic eu aici, veselă de-a binelea. Au trecut vreo zece ani, i-am fost diriginte, mi-o aminteam: mică, serioasă, tocilară, nemișcată în prima bancă, rândul din mijloc…
Cum e, m-a întrebat, v-a plăcut? Căscasem deja gura, cu măseaua păcătoasă la vedere. Am mormăit ceva. Nu vă mai amintiți? a mai întrebat, agitând obiecte metalice prin fața mea. Nu prea, reușesc să-i spun, cu buzele strânse în așteptarea execuției. Păi cum a mai zis, eu am și acum filmul cu ultima noastră oră de dirigenție. Așa mi-ați spus atunci, Ana-Maria când o să fiu pacientul tău să mă primești la tine în cabinet cu melodia asta a lui Andrieș. De când vă aștept!
Sărut mâna, draga mea, nu te-am uitat, sunteți foarte mulți din generațiile lăsate în urma mea pe care sunt încântat să vă mai văd, să vă mai aud, să vă mai găsesc pe canale informatice… Mă doare măseaua, dar nu mi-e frică de dentist… Azi, pentru că mâine nu mai sunt la fel de sigur… Corega, corega!
Facebook
WhatsApp
TikTok
