Ar fi fost ziua Mamei mele…
Știți cum se spune, acasă nu e un loc, e un sentiment. Scria cineva că noi, oamenii, căutăm adesea fericirea la capătul lumii, pentru a o găsi, în sfârşit, în pragul uşii, atunci când ne întoarcem acasă. Acasă este acolo unde-ţi este inima, iar casa este lut în zori şi carte de amintiri în amurg. Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă, scria Mircea Eliade, iar altcineva credea că acasă este locul unde creşti, abia aşteptând să pleci, şi îmbătrâneşti, abia aşteptând să te întorci, adică acasă nu este locul de unde vii, este locul unde găseşti lumină când totul în jur este în întuneric.
Și se mai spune că mai bine pâine învechită acasă, decât multe feluri de mâncare la masa altcuiva. Orice om care visează este profund conștient de relația sa de sânge, de legăturile sale de sânge cu cei de acasă. Acasă este, cum scria Voltaire, locul în care ești prizonierul sufletului, pământul străin nu va deveni niciodată acasă.
Acasă, credea Goethe, ai un trecut și un viitor, într-un pământ străin ai doar un prezent. E adevărat că vremea și vremurile, ca și „acasa” fiecăruia dintre noi, nu pot fi alese, iar de acasă, indiferent cum ai alege, casa ta nu încetează să fie acasă. Acasă nu este acolo unde ți-e mai bine, ci unde doare mai mult.
Am citit cândva o poveste; chiar și în gânduri este plăcut uneori, în zdrobirea acelor zile deșarte, să te regăsești în paradis, pe acasă. Să te întorci în copilărie, să te joci nepăsător cu prietenii și acolo să vezi un tată viu și o mamă tânără. Să stai mai mult ar fi, acolo, o sută de ani. O lacrimă a coborât. Nepotul îi strânge mâna: Plângi, bunicule? Luați o mână de pământ, simțiți-l în mâinile voastre, toți suntem făcuți din pământ, aceasta este mama noastră, aceasta suntem noi înșine. Dragostea pentru acasă nu înseamnă că trebuie să murim pe câmpul de durere, dar pentru a face ceva de dragul locurilor noastre natale trebuie să luptăm! Și nu toată lumea are această șansă.
Chiar și florile de acasă au un miros diferit. Ce este în cuvintele „al meu”, se întreba un filosof de demult? Căci nu înseamnă ceea ce îmi aparține, ci ceea ce aparțin, ceea ce conține întreaga mea ființă. Acest „aceasta” este al meu numai în măsura în care eu însumi îi aparțin. „Dumnezeul meu” nu este Dumnezeul care îmi aparține, ci cel căruia îi aparțin. Același lucru este adevărat și pentru acasă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
