TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE: LUCRURI MĂRUNTE

Mărunte și nu prea… Am o poveste de vară, așa, mai puțin încrâncenată, fără doamna telectuală de la Cultură, fără finanțistul din Craiova, cununat de Zgonea, nume alese, după cum vedeți, ale vieții publice românești.

Biata mea mașină roșie a mai îmbătrânit, ca și mine. Doar cauzele sunt diferite, ea pare mai liniștită, nu face rapoarte, autoevaluări, foi de parcurs, prognoze extra-curriculare… Ea, mașina… Dar a lăsat-o ușa din stânga, nu se mai descuie, cheia nu se mai rotește în butucul nemțesc. Așadar, hai domn profesor la clădirea aceea sticloasă, de unde ai cumpărat acum zece ani limuzina, ca să repari stricăciunea…

Ajung acolo, ceva nu e ca altădată, au crescut buruienile prin pavaj, geamurile sunt pline de praf, mașini în vitrine nu prea mai sunt, e criză, s-a cam dus prosperitatea pe care o văzusem cândva. O duduie freacă într-o ceașcă un fel de terci maroniu, se uită indignată la chipul meu nedumerit, nu răspunde la salutul meu, de dascăl vechi, cu politețuri exagerate. Mișcă, totuși, ceva din buzele boite violent și violet, înțelege ca aș avea ceva de reparat la mașină și îmi arată sictirită o ușă din depărtare. O să vină un băiat să se uite, zice. Uite, domnule, mă gândesc eu, știe să și vorbească!

Ies și aștept… În depărtare, doi flăcăi trag din țigări, unul are peste o sută de kile, iar celălalt nu trece de un metru jumătate. În fine, uriașul cu păr slinos și nebărbierit de vreo săptămână se apropie plictisit. E o regulă pe aici, îmi spun, nici vertebratul respectiv nu-mi răspunde la salut. Da, șefu, mormăie, care-i treaba? Îmi fac curaj și-i povestesc necazul ușii mele din dreapta mașinii. Trage de mâner, o deschide cu forță, mă aștept să rămână o gaură în locul șoferului, se uită indignat, bagă cheia, forțează la greu, ce să spun, sunt ca la un examen din tinerețe, la restanță tinere, aștept eu vocea profesorului supra-ponderal.

Șefu, e nasol… La mașina lu matale e o broască specială, capsulată, nu se poate schimba pe bucăți. Doar cu totul… Cum, îndrăznesc eu să întreb, trebuie să schimb toată ușa? Mă privește îngrețoșat… Hai, bre, doar mecanismul din ușă… Da costă… Cât? întreb eu. Mă apucă amețeala, e aproape cât leafa mea pe o lună, salariu de profesor cu peste 30 de ani munciți pe plantațiile patriei mănoase. Și, mai zice, vine cam peste zece zile… Cine? șoptesc eu cu umilință. Piesele, bre, ele vine… Le aducem pe comandă, de la nemți…

Nici nu știu când am ajuns acasă, mai văd încă flegma pe care a lăsat-o umflatul pe marginea de jos a ușii din stânga a mașinii mele, dar și scrumul gros de la țigară rămas pe banchetă, cred că m-am așezat pe el atunci când am demarat cu teamă de lângă monstrul de la „servisu” de lux din mahalaua orașului nostru.

A doua zi îl sun pe un prieten mai descurcăreț decât mine, aveți noroc, domn profesor, îmi zice, îl știu eu pe tatăl yalelor și încuietorilor din cetatea de scaun. Peste o oră, nea Mihai mă așteaptă în parcarea blocului său din cartierul CFR… E simpatic, amabil, zâmbește, îi spun ceva din povestea de ieri… Niște idioți, trage el o concluzie grăbită, desface două șuruburi, așterne un prosop pe asfalt, șterge urmele mici de praf, trage ceva, gata, face liniștit, am scos butucul, vă rog să mă așteptați vreo zece minute. Și dispare în scara blocului. Mă uit îngândurat la norii urâți de deasupra, pe trotuar mi se pare că trece un halterofil care seamănă cu animalul de ieri. Mă salută doi elevi de-ai mei, aflați desigur în vacanță, iar eu caut banii pierduți printr-un buzunar, am luat cu mine o parte bună din leafa de vacanță pe care am primit-o, îmi amintesc brusc că abia pe 9 octombrie mai intră ceva pe cardul meu minune…

Vine nea Mihai, așază butucul, strânge șuruburile, lucrează ca un dentist de lux. Mi-a trecut și  durerea de la măsea, pe care începusem să o simt încă de dimineață… Gata, domn profesor, e ca nouă… Dau din cheie, merge, sunt nedumerit… Păi, zic, acela spunea despre mecanism, despre  toată ușa… Ehe, face nea Mihai, nu v-am spus, un bou…

Vă costă 50 de lei… trece o oră, mai trece una, tot mai aud vocea caldă a lui nea Mihai… Vedeți, despre asta e vorba, pentru azi e de ajuns…

Citește și

CULTURA DE SÂMBĂTĂ ÎN… VACANȚĂ – Constantin VAENI: LUNI – ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…