TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Jurnal de vacanță

   Mă întorc la teme mai vechi. Așa, ca într-o vacanță pusă sub semnul îndoielilor, al tristeților din viața noastră de azi. Cred mai departe că „atunci când acceptăm viața așa cum este, trupul devine un arbore însuflețit, cu ramuri groase și înconjurate de frunze strălucitoare. Dacă trecutul este mort, iar viitorul abia se naște dintr-un acum etern și cuprinzător, înseamnă că toată viața spațiului infinit curge în acest moment prezent și oricine dorește poate să soarbă liber din ea. Nu este nevoie nici măcar să trăiești etern, pentru că, dacă ești cu adevărat viu, te afli în viața eternă și tot ceea ce ai de făcut este numai să o trăiești.” Oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru. Aici încep și frământările noastre…

 

 

8. Un elev…

 

   Am primit, zilele trecute, un mesaj: „Ce mai faceți, domn profesor? Vă citesc, îmi amintesc cu drag despre poveștile noastre economice și filosofice, atunci când vă eram elev, apoi de întâlnirea noastră, la margine de Centru Vechi, din bătrâna urbe… Vă salut, din New York, sunt profesor adjunct la Columbia University; nu v-am mai scris de multă vreme, dar, recunosc, n-am știut (cândva) cum să primesc un  text pe care dumneavoastră l-ați publicat. Despre mine… Acum știu și vă mulțumesc!” Mi-a mai scris și despre multe alte gânduri, preocupări, angoase ale lui, de azi. Dar toate acestea rămân, cum e firesc, între noi. Am căutat textul despre care el vorbește, era rătăcit pe undeva. Iată-l:

   Am vrut să fac din el personaj pentru o carte viitoare. Dacă o să mai fie! L-am așezat în liniștea din spatele unei biserici vechi, am stat acolo cu el, l-am pus să vorbească mult, fără oprire. Noua mea viață, la care mă gândesc serios (am ales eu dintre cuvintele lui) cred că ține de un sentiment al ființei în care pot să-l chem și pe altul la trăirea mea proprie și nu să-i dovedesc eu, de fiecare dată, câte ceva. E o trufie nemărginită gândul că aș putea să-i păzesc pe alții de păcate, câtă vreme nu mă pot păzi pe mine, mi s-a părut că a mai zis el la începutul meu de carte nouă.

   Și mai zicea, dar nu sunt sigur că acestea erau toate cuvintele lui… Noaptea, atunci când nu pot să dorm, îmi revin în minte întâmplările ultimilor ani, atunci când n-aș fi crezut cum va fi viața mea mai departe. Și mi-a mai spus că el știe că ar trebui să-l părăsească gândurile vechi, dar că nu e ușor. Ne ajung din urmă tot felul de trădări. Și a vrut să-mi vorbească despre rugăciune, am fost uimit, îl știam cu totul altfel, din adolescența lui răzvrătită și ușor perturbatoare. Mulți dintre noi avem viața înlăuntrul nostru, iar să lucrezi rugăciunea minții înseamnă să te faci pe tine însuți, să spui rugăciunea, dar repede, ca să nu aibă timp mintea să nască alte gânduri trecătoare. Așa am înțeles eu, cred că mi-a mai spus fostul meu elev, rostul lumii noastre trebuie să plece de la lume, dar și să-l depășească cumva. Harul, mi-a șoptit tot el, fostul meu elev (sau personajul meu?) în înserarea care coborâse totuși peste paginile mele, lucrează și fără strădania omului. Și l-am întrebat: noi, aici, în vremurile noastre obișnuite, de ce oare nu ne îngrijim? Pentru că timpul e scurt, mi-a răspuns, iar lucrurile rămase de făcut sunt încă foarte multe. Poți oare să păstrezi tăcerea și să nu-ți tulburi viața? Poți să pui un gând bun în mintea ta, atunci când îți vine gândul cel rău? Nu sunt prea sigur, dar cam așa ceva l-am mai întrebat. Și am continuat să ne amintim istoriile trecute.

   Acum, la jumătate de 2022, încă mai sper să pot termina cartea în care el, fostul elev, a devenit un personaj de poveste. Știu deja cum vor arăta ultimele cuvinte ale ei… Cândva  o să ne întâlnim în zori, Doamne. Închide ochii, dacă vrei să-L vezi! Unde să fug? Și păcatul este tot o cărare care ne duce la Dumnezeu. Cândva, mă gândeam eu, o să îmbătrânesc într-un loc sfânt și pomul raiului o să sufle peste fața mea.