TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Jurnal de vacanță

   Mă întorc la teme mai vechi. Așa, ca într-o vacanță pusă sub semnul îndoielilor, al tristeților din viața noastră de azi. Cred mai departe că „atunci când acceptăm viața așa cum este, trupul devine un arbore însuflețit, cu ramuri groase și înconjurate de frunze strălucitoare. Dacă trecutul este mort, iar viitorul abia se naște dintr-un acum etern și cuprinzător, înseamnă că toată viața spațiului infinit curge în acest moment prezent și oricine dorește poate să soarbă liber din ea. Nu este nevoie nici măcar să trăiești etern, pentru că, dacă ești cu adevărat viu, te afli în viața eternă și tot ceea ce ai de făcut este numai să o trăiești.” Oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru. Aici încep și frământările noastre…

 

7. Care ei? Babuinii din fotolii înalte…

    

   Scriam despre ei, faptul că de oriunde i-ai alege, e la fel, ca o alergie pe un fond de imbecilitate. Neputinței, la noi, i se mai spune și sictir. Adică afecțiune, boală, impotență, infirmitate, invaliditate, lipsă, maladie, mizerie, nevoie, sărăcie… Neputința este atunci când nu poți, nu pentru că nu vrei sau nu știi, pur și simplu nu poți. Ai noștri, așa cum se vede în vremurile de criză pe care le trăim, sunt mai mult decât neputincioși, ei nu vor, nici nu știu, fiindcă li se pare ușor să vindece sărăcia în bunuri, dar sărăcia duhului e cu neputință de tămăduit. 

   Și mai scriam că li se potrivește pilda următoare… Dacă îți cresc aripi, cei mai mulți dintre oameni nu te vor învăța să fii cu tine însuți, să zbori cu ele. Unii ți le vor rupe, ca să ajungi solidar cu neputința lor. Alții îți vor spune să le ascunzi. Astfel, le vei semăna mai bine, pentru că nicio zi nu te poate desface din lanțurile lumii pe care ei o cârmuiesc. Cum? Strâmb, arogant, murdar, neputincios… 

   Se vede de peste tot că din palatele lor ruginite curge o apă tulbure, plină de ierburi putrezite. Cum să fie ei sinceri cu ceilalți, când nu știu să fie sinceri cu ei înșiși? Au și neputința de a reda o emoție prin cuvinte. Nu aștepta de la ei să-ți dea ceva înapoi!  Neputința politicianului român, de la putere sau din opoziție, fără deosebire, este o întrebare cu atât de multe răspunsuri încât atunci când încerci să le înțelegi dispari în ceața prăbușită peste mulțime. Îi privești și știi că nimic nu mai are rost, că totul este deșertăciune și praf în vânt. Devenim, ca și ei, neputincioși, lipsiți de speranțe, agățați de vorbe șoptite, la fel de palizi precum paginile tezelor lor de doctorate furate, ascunse, socotite pilde de integritate intelectuală prin cămările gheboase ale CCR sau ale ministrului Câmpeanu, cel amplu reformator de școală românească.

   Și mai am un exemplu recent, cel al ministrului  finanțelor, anonimul Adrian Câciu, care susținea zilele trecute, într-un comentariu la o postare de pe Facebook, că doar 10% dintre antreprenorii români sunt antreprenori adevărați, restul fiind „babuini-antreprenori”. Răspunzând unui comentariu care arată că „100% din ce câștigă bugetarii produc privații”, domn ministru a spus, așadar,  că 90% dintre antreprenorii români sunt „babuini-antreprenori”. Cu înclinații meditative absconse, al scrie așa: „Nu din ce produc. Din taxele asupra a ceea ce produc. Taxe care se regăsesc în prețuri și se recuperează prin prețuri. Taxe care sunt plătite și de privați și de bugetari. Totul se recuperează, totul este în cerc, problema este că dezechilibrul este la modul în care sunt plătiți angajații în privat pentru că noi avem doar 10% antreprenori și restul babuini-antreprenori”. Distinsul domn Câciu a fost „taxat” de fostul ministru al Economiei, poate că nu l-ați uitat pe Năsui…  „Pentru ministrul finanțelor din guvernul  PSD-PNL. 90% dintre antreprenorii care îi plătesc salariul, nu sunt antreprenori, sunt „babuini-antreprenori”. Oamenii aceștia care vă iau banii prin taxe și impozite vă urăsc. De aceea nici nu concep să își scadă cheltuielile și vor doar să vă crească taxele”. 

   Problema este că și unii și alții au aceeași dorință de a tăia aripile și a te opri din orice fel de zbor. N-aș cred că mai pot păcăli pe cineva… Avea bunica mea o vorbă: câci ca ei!