TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Jurnal de vacanță

   Mă întorc la teme mai vechi. Așa, ca într-o vacanță pusă sub semnul îndoielilor, al tristeților din viața noastră de azi. Cred mai departe că „atunci când acceptăm viața așa cum este, trupul devine un arbore însuflețit, cu ramuri groase și înconjurate de frunze strălucitoare. Dacă trecutul este mort, iar viitorul abia se naște dintr-un acum etern și cuprinzător, înseamnă că toată viața spațiului infinit curge în acest moment prezent și oricine dorește poate să soarbă liber din ea. Nu este nevoie nici măcar să trăiești etern, pentru că, dacă ești cu adevărat viu, te afli în viața eternă și tot ceea ce ai de făcut este numai să o trăiești.” Oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru. Aici încep și frământările noastre…

 

6.Lumea noastră, printre cirezile de imbecili…

 

   Nici măcar ploile de vară, dacă ar veni, nu mai pot spăla mizeria, noroiul, umilințele pe care le trăim. Se spune că incompetent este cineva care nu are cunoștințele necesare pentru a putea judeca o problemă, Este, așadar, un incapabil, neștiutor, vătămător, ignorant, nechemat, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, ageamiu… Un filosof din antichitate spunea că incompetența este totuna cu nevrednicia, cu prostia, cu inadaptarea cuiva de a face ceva. 

   Să recapitulăm despre vara acestui an 2022…  Benzina tot mai scumpă, euro din ce în ce mai rablagit în fața dolarului, prețurile în vârf de munte, puterea de cumpărare schiloadă, inflația forțoasă, zero investiții, bugetari amăgiți, companii private demonizate și hărțuite, cu impozite amenințătoare la orizont, tâlharii scoși din pușcării cu generozitate, țara aruncată la tomberoane de diferite culori, Curtea Constituțională tot slugarnică, un premier confuz și amețit, în aceeași poziție de drepți, leul românesc pus la colț, pe coji de nucă, minciunile guvernanților aruncate din colțul buzelor și scrâșnite precum sentințele implacabile ale pas cu pasului ei inspirator, retorica guvernamentală primitivă și agresivă, un biet român pierdut în ceață, altul fără chip la colțul străzii. Și așa mai departe… Peste toate, să nu uităm care sunt însoțitoarele incompetenței, ele se numesc: lingușeală, neîncredere, jocuri politice, trădări, minciuni, aroganțe, pentru că violența este ultimul refugiu al incompetenței. Sau, cum zice Petre Țuțea, când vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă însingurarea. 

   Despre un astfel de imbecil mărunt vă mai scriu azi… Am citit despre un șofer STB, strigând către o tânără în scaun cu rotile: „Să-mi sugi ****!”. Mama femeii cu handicap a fost pusă să coboare rampa autobuzului. Așadar, o tânără care se deplasa într-un scaun cu rotile și care nu a avut acces în două autobuze, a fost umilită de șoferi, după cum a scris pe pagina sa de pe Facebook. Tânăra cu dizabilități locomotorii a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică la vârsta de un an și se deplasează într-un scaun cu rotile. Ea scrie astfel: „Ca să înțelegeți contextul, m-am întors în București în vacanța de vară. De ce m-am întors? Ca nu cumva să uit câte dizabilități are sistemul, societatea și așa mai departe. Nu voi stiliza foarte mult textul, pentru că nu are rost. Voi spune scurt și la obiect ca să nu las loc de interpretări pentru cei care ar îndrăzni. Mă întorceam de pe Calea Victoriei, după ce am petrecut o seară atât de relaxantă cu una dintre prietenele mele dragi. Eram împreună cu mama, deoarece, după cum bine știți povestea, aici nu pot folosi scaunul cu rotile electric din cauza bordurilor, rampelor etc. Voiam să luăm autobuzul 104 de la stația Națiunile Unite. Primul autobuz care a ajuns în stație ne-a ignorat efectiv existența. Sau, mai bine spus, a considerat probabil că în mașina lui nu are ce căuta un scaun cu rotile, pentru că ne-a închis ușa în față, la propriu. Asta se întâmpla la 21:32 și era vorba despre șoferul mașinii cu numărul 602 STB. Dacă credeți că asta a fost urât, puneți-vă centurile! Vine următoarea mașină. Nenea șofer, că nu-i pot găsi alt apelativ care să nu depășească normele bunului simț, pe lângă faptul că nu și-a făcut datoria de a coborî rampa, invocând scuza patetică „însoțitorul trebuie să facă asta”, și-a arătat misoginismul care putrezește în toată ființa lui. Nu a pornit din stație până nu s-a asigurat că noi ar trebui să-i mulțumim pentru buna lui voință de a ne permite să urcăm în autobuzul său ruginit. De ce am folosit termenul de misogin? Păi, cum să vă spun? I-a strigat mamei de pe prea înaltul său scaun de șofer:    „Să-mi sugi ***!”. Este vorba despre șoferul mașinii cu numărul 91 NZK.”

   Mă întreb și eu, precum domnișoara din povestea românească, de București: vi se pare normal ca aceste lucruri să se întâmple în 2022 într-o capitală europeană? Și tânăra mai scrie: „Cer sancțiuni și nu doar din vorbe precum răspunsul generic primit la fiecare reclamație „vom lua măsuri”. De ani de zile tot „luați măsuri”, situația devenind și mai gravă. De ani de zile se întâmplă aceleași lucruri. De ani de zile… Iar singurul meu gând era că abia aștept să mă întorc în Madrid…”