TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Jurnal de vacanță

Mă întorc la teme mai vechi. Așa, ca într-o vacanță pusă sub semnul îndoielilor, al tristeților din viața noastră de azi. Cred mai departe că „atunci când acceptăm viața așa cum este, trupul devine un arbore însuflețit, cu ramuri groase și înconjurate de frunze strălucitoare. Dacă trecutul este mort, iar viitorul abia se naște dintr-un acum etern și cuprinzător, înseamnă că toată viața spațiului infinit curge în acest moment prezent și oricine dorește poate să soarbă liber din ea. Nu este nevoie nici măcar să trăiești etern, pentru că, dacă ești cu adevărat viu, te afli în viața eternă și tot ceea ce ai de făcut este numai să o trăiești.” Oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru. Aici încep și frământările noastre…

 

4.Tot drepți și de la capăt?

 

   E foarte sigur că s-a cam terminat cu lecția despre demnitate, mândrie, modestie, istorie recuperată și toate cele pe care le auzim de vreo 32 de ani. O luăm mereu de la capăt, ne așteaptă, cred, lecția despre disperare. A cui? A aleșilor sau a noastră? Adică: deznădejde, pierdere a oricărei speranțe, exasperare… Și tot așa. 

   Un filosof spunea că disperarea este cea mai mortală dintre boli, ea este prețul pe care cineva îl plătește pentru că și-a stabilit o țintă imposibilă. Prieteni, rostea încruntat din mijlocul scenei un mare actor, disperarea este un fel de mâncare, ea revine invariabil pe masa noastră. Spinoza scria și el că disperarea este tristețea născută din ideea unui lucru viitor sau trecut, a cărui cauză de îndoială a fost înlăturată prea repede. De pildă, judecata obișnuită a CCR se potrivește cu două versuri celebre din Eminescu: „Așa virtuoșii murind nu desper / Speranța-a lor frunte-nsenină”. Când legile dreptății sunt croite de condamnați și de alți urmăriți penal, de repetenți și absolvenți de celebre facultăți particulare soarta e cruntă și o merităm. 

   Să-l întrebăm și pe patriarh, o să ne spună că disperarea poate fi de două feluri: cea care pornește din mulțimea păcatelor și din povara conștiinței și din tristețea insuportabilă, ar fi prima categorie. Și cea care pornește din trufia noastră, din înfumurarea celor care se judecă pe ei nedemni de căderile întâmplate, ar fi a doua. Dar, de ce l-am întreba?

   Uitați-vă la ei, toți par să fie fugiți dintr-o carte proastă, adică vin din tot felul de povești și își umflă gușa țepoasă peste tristețea unui întreg popor înfometat. Au vigoarea celor 50 de bani, intrați deja în istorie, au respirația cazonă a cârmaciului care nu știe că țara produce, totuși, motorină… Așadar, drepți și de la capăt!