Mă întâlnesc adesea cu un fost coleg, e tot mai bătrân și tot mai trist. De fiecare dată îmi povestește despre pensia lui mică, nu-mi ajunge, zice, nici pentru toate doctoriile pe care ar trebui să le cumpăr. Îl văd, uneori, printre rafturile pline ale supermarketului din apropierea blocului în care locuiește. Rareori pune ceva în punga veche, pe care o poartă atârnată pe lângă haina ponosită. Ia un pachet de biscuiți ieftini, îl cercetează îndelung, apoi îl pune la loc și trece încet pe rândul următor.
Cum ar fi să-i spun că viața poate fi înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte? Parcă așa scria un filosof, dar nu se potrivește cu umbrele lăsate, peste pardoseala lucioasă, de fostul meu coleg. E loc sub soare pentru toată lumea, mai ales că toată lumea vrea să stea la…umbră. Nu merge, umorul meu ieftin e mai trist decât fața ridată a bărbatului falnic de ieri, care abia dacă mai zâmbește, ca să nu i se vadă gura știrbă, cu gingiile inflamate și galbene, de la țigările pe care le are mereu lipite de buze.
Ne povestea, mai zilele trecute, cineva cu aer de savant în descompunere că oamenii se plâng, tot mai des, pentru lipsa lor de memorie, dar nimeni nu se vaită că nu are logică. Și ce logică ar trebui să arunce în jur bietul meu coleg de altădată, scufundat în amăgirile unei vârste care, de altfel, ne așteaptă pe toți?
Altfel, e cum zicea Seneca, sunt două lucruri care nu se mai întorc niciodată, o săgeată aruncată și o ocazie pierdută. Nici măcar îndemnul lui nu se mai regăsește în lumea noastră, nu spune lumii ceea ce știi să faci, fă-o și gata! Ușor de zis, înțeleptule, parcă tot Măria Ta ai spus că în lume-s multe mari minuni/ minuni mai mari ca omul nu-s… S-o creadă el!
De la o vreme, mai zicea amicul îmbătrânit mult prea repede, nu mă mai gândesc decât la mine și la nimic altceva. Și ce? Nu ne dorim uneori o zi în care să ne izolăm de toate, de aerul vesel al unor oameni triști, de serile pline de hărmălaie, cu inși grăbiți, agitați, cu fețe schimonosite de prada unor gânduri ascunse?
Aș fi vrut să-i spun că răbdarea este și ea o formă de cunoaștere, dar stăruia între noi o ușurare păcătoasă, toate împrejurările îi stârneau lui mâhnire. Adevărul este că îmi aminteam vremurile de ieri, lui i se părea ispititor tot ceea ce era primejdios în lumea care ne înconjura. Era obișnuit să-și plece capul, să asculte și să tacă. Cu toate astea nu se schimbase, era același…
Apa nu stă pe munţi, nici răzbunarea într-o inimă mare, îmi amintesc eu un vechi proverb. Și încă unul: nu te mânia pe Dumnezeu că a creat tigrul, mulţumeşte-i că nu i-a dat aripi.
Facebook
WhatsApp
TikTok
