TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Înstrăinare

Am început un exercițiu săptămânal de educație pre-electorală… Se potrivesc toate, am vrut să scriu despre alienare, înstrăinare și, iată, o zăresc în mijlocul ecranului pe doamna învățătoare, cea aflată în greva foamei cândva, spumegând de indignare. La televizor… E gata să rămână „fără colegiu”… Ea, care de la patrușopt…

Alienarea, înstrăinarea, neputința, depersonalizarea… S-a spus că poate să fie o denaturare a relațiilor personale, de pildă, pentru doamna din Caracal, a rangului personal, dar și o deformare a realității. Un filosof scria despre individul aruncat în lume, iar Eugen Ionesco vorbește despre omul incapabil să poată organiza materia din care realitatea este compusă. Știți, celebra lui piesă de teatru, SCAUNELE…

Doamnei învățătoare, brusc abandonată de familia politică prin care defila de la o vreme, distinsei doamne așadar, pot să-i mai spun că Freud  scria și că identificarea este forma cea mai primitivă de atașare afectivă față de ceva… Auziți, doamnă, „introiecțe a obiectului în Eu”…

De fapt, toate în jurul nostru par derive existențiale, adică o imposibilitate de a ne regăsi   într-o lume opresivă prin sărăcie, nedreptate, pensii speciale uriașe, imunități grosolane… Cine suntem? Ce vom fi? Aici nu pare să răspundă viitorul de după decembrie. Și cum vi se par cuvintele următoare? Abuz emoțional, îndoctrinare, spălarea creierului, sugerarea ostilității și a inferiorității… Nu credeți că, până la urmă, chiar și zidurile Parlamentului sunt un exercițiu de alienare? Un autism virtual se arată la sfârșit de an, e de ajuns să „cercetăm” listele electorale. Filosofii mei numesc toate acestea absurdul în care individul se crede ocrotit. Rămâne frica… Rămân resentimentele, iar paranoia revine sub imperiul stabilizator al simulacrului. Haideți, doamna învățătoare, că pricepeți toate acestea…

M-am tot întrebat cum se vede lumea în care trăim în această toamnă. Și mi-am amintit un fim vechi, de prin 1988, se numește „Al șaptelea continent” și povestește despre drumul cu final tragic al unei familii dintr-un oraș austriac impersonal și amorțit. Nu ni se arată chipurile personajelor, ci mâini, picioare, obiecte, care sugerează anonimatul debusolant al individului, sub asediul lumii în care trăiește. Sau al apropiatei campanii electorale, ca să trecem la noi… E o societate copleșită de simulacre perpetuate de aproape treizeci de ani. Să-i privim, sunt proaspeți, nerăbdători, abia dacă mai pot dormi de grija patriei lor. Și a noastră, din păcate…