Astăzi am și o introducere poetică: „Pretutindeni împrejuru-mi, iată, zac putreziciuni/ Oase, stârvuri tăbăcite, scrum de vechi deșertăciuni…” Și sunt multe… Și mulți… E vremea lor, e tot timpul vremea lor… M-am săturat de moacele lor lăbărțate pe ecranul televizorului. Ion Creangă spunea că „nu sunt deștept, dar când privesc în jur prind curaj”.
Un impostor este, de fiecare dată, un ageamiu care dorește să-i recunoaștem calități pe care nu le are. El (sau ea) ajunge în funcții înalte, mai nou chiar și cu falsuri grosolane în fișa de studii, precum nenea care s-a „dat” inginer, dar nu era decât un pârlit de impostor. Și? Nu avea dreptate Grigore Moisil când spunea că legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil? E o replică veche, care se potrivește adunăturii de impostori ai zilelor noastre: nu râdeți de proști, pentru că ei își vor închipui că au umor…
Impostorul, la noi, este penalul care vorbește despre importanța legilor, le și face, de cele mai multe ori, exemplele mi-ar umple și tabletele pentru vreo câteva săptămâni. Impostorul este, cum se spune, din spate liceu și în față muzeu… Spuneți dumneavoastră, nu avea mare dreptate Einstein când credea că două lucruri sunt infinite, universul și prostia? Și, mai zicea el, nu sunt sigur în legătură cu universul! Un popor care-ți alege politicieni precum cei mai mulți dintre „ai noștri”, nu e o victimă, ci un complice.
Mă tot întreb, adesea, cum se face că admirăm prostește atâția impostori, tocmai pentru că presa e plină de ei, iar oamenii adevărați trec pe lângă noi, anonimi și cumpătați. N-am zis cumpănași… De altfel, este foarte adevărat că, dacă votul nostru ar putea schimba ceva, atunci nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm. Și cine este impostorul? Dar impostoarea? Un om care vrea să profite, în mod nemeritat, prin minciună, prefăcătorie, este șarlatanul grizonat și cu șnur la ochelarii aurii, acela care ne înșeală și atunci când respiră, care etalează false competențe, e amăgitor și duplicitar. Vă sună cunoscut?
Numele lor? Neant și deșertăciune… Le trimit, totuși, un fel de mesaj îngândurat: ți-ai dori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-i devora pe cutare și pe cutare, cât din aceea de a-i vomita. Emil Cioran, desigur… Și mai trebuie să recunosc că, ori de câte ori le sau îi văd, îmi amintesc câteva cuvinte dintr-o carte veche: putreziciunile bălții împrăștiau în aerul nopții miasme înțepătoare. Asta ca să terminăm tot așa cum am început…
Facebook
WhatsApp
TikTok
