În zilele astea reci și umede, cu picături de venin care cad peste acoperișurile patriotice ale României post-electorale, cu acreală ciolacuistă, cu morgă orbananoistă, fără acoperire și fără glorie, cu aurire strepezită și exfoliată, povestea mea e mult mai puțin înfrigurată. Am câteva mii de prieteni pe aceste pagini de socializare, atât de comentate azi, care îți pot aduce, iată, peste 40 de parlamentari cu înaltele studii ale vieții. Bine, nu știu de unde atâta indignare, dacă îi scuturi puțin, găsești alți vreo 200 de tocători de cuvinte stâlcite și la celelalte partide. Și ei sunt la fel de pătrunși de înțelepciunile doctrinare ale partidelor din care fac parte.
Mai mult de jumătate dintre amicii mei de pe fb mi-au fost elevi, mă bucur să fiu în legătură cu ei, să aflu ce mai fac, să știu că, pentru o bună parte dintre ei, am însemnat ceva în viața lor. Am voie să o spun, da? Am primit ieri un mesaj mai lung, era Radu Halterofilul, despre care am scris tot aici, la gazetă, acum câțiva ani. E tot în orășelul lui de împrumut, din Sicilia, face mai departe pizza, s-a însurat, are o fetiță, e măcinat de grijile covidului, îmi dorește pensie lungă, să trăiți, don profesor, scrie el, nu v-am uitat… Nici eu, prietene, cu toate cele 100 de kilograme ale tale, și acum văd dimineața de iarnă în care, pe coridorul larg al liceului nostru, l-ai ridicat deasupra capului pe Mihai, colegul tău de 40 de kilograme, care te supărase cu nu mai știu ce și ți-am strigat din spate, Radule, stilul smuls, prietene, nu aruncat… Atunci s-a făcut pace, acum viața e mult mai plină de războaie, cu alții, cu noi înșine, cu toate cele…
Ca să mă înțelegeți până la capăt, am căutat textul meu din urmă cu vreo cinci ani. Iată-l… L-am văzut de departe, era și greu să nu ți-l amintești pe Radu, cu cele peste o sută de kilograme, se mișca încet printre mesele care au ocupat centrul vechi al orașului. Să trăiți, don profesor, s-a grăbit el să zică și mi-a luat mâna între palmele lui uriașe. Radu a fost elevul meu, a terminat acum vreo doi ani, nu pot să-l uit, umbla după mine pe coridoarele liceului să-mi spună că mi-a citit ultimul roman și mi-a plăcut, adăuga el fericit. Sau, poate că doar așa doream eu să cred. Mi-a mai spus că n-a mai citit altă carte de atunci, S-a uitat lung la mine și m-a rugat să bem o bere împreună. Ne-am așezat, el încăpea greu pe un singur scaun. E nasoală viața, don profesor, a început Radu și l-am lăsat pe el să vorbească. Sunt în Italia cu ai mei, fac pizza de dimineața până seara târziu. Mă pricep, sunt bun… Miros a pizza și noaptea, atunci când dorm. Așa era, Radu avea aromă de pizza cu… de toate, s-a umplut locul în care ne-am așezat de ea. Don profesor, de ce nu pot eu să stau aici, unde e casa mea, la bunicii mei, care plâng de fiecare dată când plecăm? Am luat o gură de bere, nu știam ce să-i răspund. Noi stăm lângă orașul care s-a prăbușit la cutremur… Pe mama și pe tata i-au scos de sub dărâmături… Noroc că au scăpat doar cu câteva vânătăi… Eu n-am fost acasă… Sunt atât de multe gererații în urma meseriei mele, nu-i mai știu decât pe câțiva dintre elevii mei. Pe Radu nu l-am uitat, citea mai greu și gândea la fel de greu și, totuși, văd precis ziua de iarnă în care vorbeam cu el și cu gașca de elevi amorțiți despre libertate și despre constrângeri. Radule, l-am întrebat în dimineața de februarie, tu cum înțelegi relația asta dintre a fi liber și a fi constrâns de atâtea lucruri? Avea atunci ochii holbați, ca și acum la masa de pe centrul vechi al orașului meu și al lui. Don profesor, a zis Radu, eu aș putea pentru că sunt liber să bag două degete în priză. De ce n-o fac? A obosit, dar a răspuns bine la întrebarea mea… Este tot el, dar nu pare să mai înțeleagă nimic despre libertate și fericire. Știți, a mai zis, când am plecat în Italia am luat cu mine cartea dumneavoastră, aia cu antilopele, cu drogatul… S-a pierdut la cutremur… L-am chemat să-i dau una nouă, cred că mai am câteva pe acasă. Îl aștept…
Pe coperta cărții mele scrie așa: Ninja, havana, king, bonzai, moriciuca, diesel, pure, special, charge, flowder… tot felul de plicuri ambalate, e o relație între om și mediul vegetal, prin care Seby se strecoară îmbătrânind de la o zi la alta. Fumat, prizat, injectat… Altfel, și noi ca și vechiul meu elev, ne „îndeletnicim” cu libertatea…
Acesta era textul de atunci. Radu n-a venit să-i dau cartea, îl văd acum într-o poză, cu nevasta și fetița, nu pare un om fericit, i-a apărut o chelie de om care nu mai arată tinerețea robustă din urmă cu câțiva ani, împinge un căruț și, da, miroase tot a pizza. Cu de toate…
Facebook
WhatsApp
TikTok
