Încă îmi mai amintesc poveștile de ieri; cu elevii mei, pe care îi regăsesc azi împliniți, dar cei mai mulți departe de țara lor vitregă, am vorbit adesea despre unicitate și singularitate. Am scris chiar și un roman, Două povești despre singurătate, pe care ei l-au citit. Se împlinesc șapte ani de la lansarea lui, în sala mare a Teatrului Tony Bulandra, cu peste 200 dintre elevii mei acolo. A cântat Trooper, a fost un spectacol tot așa, unic și irepetabil…
Le spuneam că este arma noastră cea mai de preț, într-o lume strâmbă, în care oamenii mărunți și mărginiți ne hotărăsc viața, drumul, începutul, sfârșitul. Întotdeauna îi îndemnam – uneori cu succes, alteori fără – pe adolescenții din fața mea să creadă în unicitatea lor irepetabilă. Fiecare dintre noi, încercam să le spun, suntem un semn unic al creatorului universului. Oricare ar fi acesta… Omul adună unic și îngândurat, de cele mai multe ori, toate trăsăturile universului. Ne place să credem că suntem în stare să căutăm ceea ce ne face fericiți pe noi, adică pe tine. Nimeni nu trăiește în locul tău.
Oare? simțeam eu întrebarea din ochii lor. Uitați-vă la aleșii națiunii, păreau să-mi spună, au cu toții sentimentul că trăiesc în locul nostru, ei vorbesc pentru noi, fură pentru noi, sunt fericiți în locul nostru, suferă pentru noi, au lacrimi reci peste obrajii scofâlciți și palizi. Tot de dragul nostru… Câtă greutate sufletească atârna și atârnă peste trupurile lor acoperite de costume de firmă, asortate la cravatele în culori patriotice și de partid… Politicieni butucănoși, umeziți de grijă pentru fiii patriei, buldogi expirați, lătrându-și onestitatea și demnitatea, penali mărunțind cuvintele pline de morală înțeleaptă… Ce faună bogată și ce unicități înfiorate! Și ce mulți erau și sunt! Ei toți scriau, și o fac și azi, povestea alterității, de ei depindem, ei fac legile, ei le calcă prin colbul parlamentului cenușiu. Tot pe ei i-am ales de fiecare dată și, toate acestea, în slujba unității naționale, poveste dizolvată într-o mișcare populară care freacă puntea mateloților pleșuvi.
Și cum ar putea să fie altfel? Duhoarea, scuzați de vorbă rea, e măsurabilă. Un sondaj sociologic a arătat că într-o gospodărie de români, din trei, veceul e departe, în curte sau nu e deloc, dar 90% au telefon mobil. Deci 33% nu au toaletă, iar 32% nu au baie sau duș. 70% dintre singularitățile noastre schimbă periuța de dinți la cinci ani, 10% nu prea știu ce este; dar știm să zâmbim frumos când mincinoșii ne demonstrează ce bine trăim și, mai ales, ce bine va fi să fie.
Așa este, o singularitate deplină ia naștere peste relieful golit de păduri al României mele, o unicitate de simțire și trăire patriotică se întinde, ca o pastă dulce peste o felie de pâine mucegăită. Și ce? De aici se zărește falnic viitorul…
Facebook
WhatsApp
TikTok
