Ceea ce era de așteptat, s-a petrecut. Dacă ne imaginăm că s-au rezolvat toate, desigur că ne înșelăm. Dar este o victorie a normalității…
Acum că s-a terminat o etapă, după cum se pare, să o luăm de la capăt. Vedeți cum e, s-a dus una, dar a venit alta… O altă doamnă din specia țurcană, înfiptă bine în microfonul țanțoș, ne spune că omul trebuie „să aibă garanția că nu se culcă sănătos și se trezește mort”. Tot cucoana asta plină de ifose ne mai vorbește și despre cei care propaghează nu știu ce…
Ele și ei sunt… Apar în fiecare zi, la putere sau în opoziție, nu se prea deosebesc între ele sau ei. Duplicitarii, adică ipocriții, fățarnicii și plini de falsitate au priceperea exersată în anii care s-au adunat peste „carierele” lor politice, de a prezenta intențiile nobile sub o falsă speranță. Știți cum se spune, duplicitatea este starea celui dublu și care ar trebui să fie simplu, i se mai zice perfidie, viclenie, prefăcătorie, fariseism, mascaradă, simulare sau altele asemănătoare. Un celebru personaj rostea plictisit aceste cuvinte: orice om singur este sincer, dar atunci când apare a doua persoană începe brusc ipocrizia, își ascunde gândurile față de celălalt sub o mie de fețe.
De câte ori îi văd prin apropiere pe acești oameni politici înțeleg de ce adevăratul ipocrit este cel care încetează să-și perceapă propria lui înșelăciune, adică e cel care minte cu toată sinceritatea de care e în stare. Am trecut în acest noiembrie tulburat de promisiuni și umflat de bune intenții prin tot felul de miresme grețoase. Avea dreptate Shakespeare, puțini oameni aud cu plăcere despre păcatele pe care le fac cu… plăcere. Privindu-i lăbărțați peste ecranele înfundate, știu că e adevărat ceea ce se mai spune, așa cum nu există drumuri mai dificile decât cele care au fost de curând reparate, la fel nu există păcătoși mai intoleranți decât cei care s-au transformat recent în sfinți.
Altfel, specimenele în cauză sunt mereu înclinate să stabilească standarde morale pentru ceilalți, sunt experți în practicarea virtuții de la distanță. Vorba lui Napoleon, în politică prostia nu e un handicap… Și ce rămâne după ei? O adiere de suflet pustiu, de suflet gol, imobilitatea unei existențe efemere (scuzați de vorbe grele…), adică o gară în care trenurile nu opresc niciodată. Am citit undeva că e mare nevoie să-ți asculți sufletul, dacă vrei să cunoști pe cineva.
Are dreptate un prieten, care mă caută aici în fiecare dimineață de luni, politica lor e precum paradisul unor palavragii cu limbă ascuțită.
Facebook
WhatsApp
TikTok
