Duioșia tăcerii… Pentru că nu prea mai avem timp de ajuns, fața celui de lângă noi are ceva dintr-o felie de portocală. Vegetăm între încântare și o congelare rapidă a creierului.
Să vă spun o poveste… Acum vreo săptămână, într-o dimineață cenușie și ploioasă, mă uitam amăgit de liniștea din jur, de la catedra mea umflată, la douăzeci și ceva de domnișoare și de domni tineri. Scriau de zor, îi întrebasem dacă „ne naștem oameni sau devenim oameni?”. Doamne, îmi spuneam, ce rost au cuvintele lor scârțâite și încrâncenate, care se așterneau grăbite pe jumătatea de pagină sprijinită de băncile cam prăfuite?
Într-un sertar găurit am zărit un caiet cam jerpelit, cu vagi desene peste copertă. L-am luat, era plin de notițe amestecate, geografie, engleză, română, istorie, toate la grămadă. Pe ultima pagină am descoperit un text, era scris îngrijit, cu litere ușor ascuțite și tremurate.
Iată-l: Dacă n-aș fi atât de mândru, i-aș trimite Roxanei aceste rânduri… Puștoaico, ochi de hârtie, unde te duci, stai până în zori? Puștoaico, picioare mari, nu mai fugi, stai până în zori. Visează ușor, în brațele mele, până se înalță soarele în fereastră. Puștoaico, piele mătăsoasă, nu mai fugi, azi e vremea ta. Și nu mai vorbi, puștoaico, inimă de ciută, când toți vor să doarmă, o să-ți fur o culoare. Puștoaico, sâni de miere, nu mai fugi, stai până în zori. Dormi puțin și între timp eu o să înalț din pântecul tău un castel până ce soarele, puștoaico, te va face să râzi de-o să plângi…
Să râzi de-o să plângi? Mi s-a părut așa, o magie mică. Și mă uitam, nu știu de ce, la vlăjganul de doi metri, din ultima bancă. El să fie? Suportam povara tăcerii, aș fi vrut să-i spun că-mi place un cântec rusesc, știam un vers din el: focul arde în soba mohorâtă… Mi-au rămas lipite de mintea mea confuză cuvintele acelea strânse în pagina de caiet zdrențuită…
Acum câteva zile… Am primit un roman colorat, îmi place, îl citesc grăbit. Se numește „Toți pleacă”, de Wendy GUERA, o autoare cubaneză, încă tânără, e jurnalul unei adolescente scris cu resemnare despre realitatea comunistă a lui Fidel. Nu emite judecăți și nici truisme ideologice. Ajung la pagina 134… Ce-i aici? Un poem? PUȘTOAICA, de Luis Alberto SPINETTA… Și văd: Puștoaico, ochi de hârtie/ unde te duci,/ stai până în zori…
Despre asta e vorba… Oamenii, am citit eu undeva, dau prea mare importanță cuvintelor, par a fi tot ceea ce contează, doar ele au valoare. Au nevoie de ele pentru a întemeia ura…
Facebook
WhatsApp
TikTok
