TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Două povești mici, de februarie (2)

La pomul lăudat…

Scriam acum o săptămână că tânăra noastră colaboratoare și fosta mea elevă, Ioana Amalia Dragomir, a publicat miercuri, 2 februarie, în Gazeta Dâmboviței, tableta ei săptămânală, cu titlul „Comerț în scârbă și sictir”. Și adăugam, cu mâhnire, că dezmembrarea lumii în care trăim e tot mai evidentă, întâmplările mici se adună ca un așternut zgrunțuros, peste care se zdrobesc pașii noștri împleticiți. Și totul e fără speranță.

Să vă povestesc și azi… Despre un mega, supra, ultra market (din seria multiplicată în toată țara de frații patroni din Moldova) de aici de la noi, în stabilimentul din Târgoviște învelit în… zale! Domnii la care mă gândesc sunt demni de toată stima, cred, au creat o afacere românească, locuri de muncă numeroase etc. Dar ce ne facem, dacă oamenii de… jos sunt ăștia?

M-a pus naiba să renovez bătrâna mea baie, s-o „adaptez” la greutățile vârstei de acum, a înțelepciunii desigur! Am intrat, deci, cu meșterul cel priceput adus din satul copilăriei mele, la cumpărăturile necesare. La sectorul cu gresie și faianță am scăpat mai ușor, am așteptat „doar” vreo 30 de minute ca să ne bage cineva în seamă. Victorioși, cu bonul scris greu, cu litere ciudate, dar înțelese, mă gândesc, de angajații de la casă, ajungem la zona cabinelor de duș, a WC-urilor porțelanate și altele asemenea. Și stăm, și stăm… Trece aproape o oră, un flăcău acru ne face semn că sunt ocupați… Nu vedeți? spune plictisit. Meșterul meu spumegă, iar eu mă țin mai bine, am luat de dimineață pastilele contra tensiunii… Îi deranjez pe alți doi angajați, o duduie țâfnoasă și un nene cam trecut, cu umerii apăsați de vremuri. Trag cu urechea, cred că vorbeau despre ființă și neființă la Heidegger. Păi, zice duduia, întreruptă dintr-o concluzie metafizică, nu vedeți că sunt toți ocupați? Îndrăznesc… Totuși, stăm de o oră pentru un amărât de WC… Era să zic, pe un… Oricum cuvintele înțepatei domnișoare cam așa miros!

Renunțăm, dar trecem la sectorul apropiat, cu piese pentru instalațiile de apă, tot felul de chestii nichelate, pe care meșterul le-a trecut pe lista mea filosofică, de pe care nu reușesc să tai prea multe achiziții rezolvate. Un umflat cu moaca la fel de sictirită (de unde naiba i-or fi găsit pe toți?) abia dacă ne bagă în seamă, mai are puțin și îl ridică de la podea pe meșterul meu, care întreabă ceva despre niște cote, mie tare necunoscute. Trântește niște piese în cutia secretoasă pe care o aduce nemulțumit dintr-o margine de sector cu miros de plastice prăfuite. Meșterul își amintește că ne-ar mai trebui ceva… Umflatul stă să explodeze, parcă ar păzi granița din Ucraina, în așteptare. Doamne ferește!

Enervat, îl întreb dacă a pățit… oarece, nu avem voie să mai cumpărăm și altceva din magazinul cel lăudat? Băiete, ești idiot, îmi amintesc eu o replică dintr-un spectacol văzut de curând… Bine, acolo era teatru, aici e viață, e februarie, sunt măști, e agitație, nu ne-a cerut nimeni certificatul cel verde…

Ne întoarcem la WC-uri… Inutil, miroase la fel, n-a tras nimeni apa. Îi spun meșterului că mai repede l-ar fi montat el în viitoarea mea baie renovată, decât îl puteam cumpăra de la mega magazinul cu minuni. Și, desigur, renunțăm… Cum spuneam data trecută, mergem la… Stănculescu!

Oricum, în marginea Cetății de Scaun, peste care s-a așternut stabilimentul cu pricina nu mai calc niciodată, nu e prima experiență în care mi se întâmplă distopicele istorii…