La Tanti Angela…
Tânăra noastră colaboratoare și fosta mea elevă, Ioana Amalia Dragomir, a publicat miercuri, 2 februarie, în Gazeta Dâmboviței, tableta ei săptămânală, cu titlul „Comerț în scârbă și sictir”. Dezmembrarea lumii în care trăim e tot mai evidentă, întâmplările mici se adună ca un așternut zgrunțuros, peste care se zdrobesc pașii noștri împleticiți. Și totul e fără speranță.
Să vă povestesc… Copiii mei „corporatiști”, care lucrează de dimineață până seara în mansarda casei, au rămas fără un încărcător pentru laptopul lor obligatoriu, din dotare. Ca un tată responsabil și pensionar, am plecat la cumpărături. Pensia mea „depinde” și de munca lor. Păi, nu?
Am intrat într-un mega magazin cu electronice, care ne tot dă banii înapoi dacă găsim mai ieftin în altă parte. La Stănculescu sau la Măgeanu? Prin el bătea vântul, clienții și-au lăsat la intrare puterea de cumpărare lăudată de câții fonfăiți anul trecut. Un flăcău deșirat și nu prea amabil a catadicsit să mă întrebe, din vârful buzelor, ce doresc. Era tare supărat pe viață și pe clientul care-l deranjase din visare. I-am arătat obiectul vechi și stricat, l-a cercetat sictirit, nu părea să știe chiar toate cuvintele sau, mă rog, tot alfabetul limbii române. Mi-a întins o cutie, tot așa, zgârcit la vorbe. M-am uitat politicos (om bătrân, altă școală…) și i-am spus că eu nu prea mă pricep, totuși ceva nu e regulă, pe încărcătorul vechi scrie 2,25 amperi, iar pe cel nou doar 2. A zis, cu aceeași economie de cuvinte, că e bun. Nu cred, am continuat eu, dacă ar fi mai mult, ar merge, dar nu mai puțin. I s-a ridicat coama țepoasă de pe cap, pomădată la greu, îi sta ca o creastă de cocoș. Pleșuv…
Altul n-am, a rânjit brusc înveselit, putem să comandăm, vine în trei zile. Îi și vedeam pe oamenii muncii din mansarda mea decolând spre capitală… Am vârât obiectul defect în sacoșa mea de aprovizionare zilnică a familiei și m-am oprit la un magazin mai mic, știam acolo un fost elev. L-am întâlnit, amabil, școală de Carabella, desigur! Dar am aflat că nu prea se găsește modelul de încărcător căutat de mine. Dar, mi-a zis el, mergeți la piață, la Ruși și întrebați de Tanti Angela. Așa, care va să zică! La Piață, care va să zică!
Am găsit-o pe Tanti Angela, între două tarabe mari cu blugi și alte obiecte sclipicioase, avea pe un perete înghesuite sute de chestii electronice, chinezărisme la greu și alte daraveli necunoscute mie. I-am spus ce vreau, Tanti Angela era trecută bine de 70 de ani, sta ghemuită pe un scaun mic și trăgea dintr-o țigară obosită. Am șefu, mi-a zis, găsim… A scotocit vreo zece minute, nu s-a lăsat, m-a încurajat tot timpul, este, spunea, acu, p-aici, pe undeva. Gata, a strigat, mi-a sărit masca de pe nas, iar ochelarii au luat-o la goană, gata să-mi rezolve și pensia de luna viitoare. Acum îi punem și un adaptor d-ăsta, mi l-a arătat, oricum nu mai pricepeam nimic și sufla curentul printre tarabele distopice, învelite în plastice foșnitoare. La Ruși, deci, totul vine de la ei…
Mansarda mea a fost fericită, multinaționalele vor prospera în continuare, iar adaptorul căutat e greu de găsit în altă parte. Noroc cu Tanti Angela… Doar că nu știam ce mă va aștepta în ziua următoare la mega, supra, ultra lumea comercială a fraților patroni din Moldova, cu stabilimentul lor din Târgoviște învelit în… zale! Vă povestesc peste o săptămână… Acum ascult cântecul vechi al trubadurului: Lumea comercială / Ce minte și înșeală / Ne vrea geambași de gală / Cu prețul fix…
Facebook
WhatsApp
TikTok
