TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Doamna mea Profesoară de limba română…

   Împreună cu un prieten, „facem” o carte despre locurile de acasă. Se va numi „Mănești, între istorie și poveste”. Iată azi, la început de an nou, una dintre micile povești din viitoarea carte de suflet…

 

În școala mea de acasă am învățat aproape tot ceea ce mai știu azi despre fericire. Mama era învățătoare, ca și tatăl meu. Știam, de atunci, că nici eu nu pot să ajung altceva decât profesor. Și am fost profesor mai bine de 40 de ani. Am avut noroc, întotdeauna elevii mei au fost dintre cei mai buni, am „umplut” lumea cu dascăli de elită, cu economiști, avocați, judecători, chiar și cu oameni politici etc. Le povesteam despre părinții mei și tinerilor colegi de cancelarie, i-am apreciat și pe ei, mă uitam cu jale la „fluturașul” cu leafa lor din fiecare lună. Tot cu jale mă uit acum și la pensia pe care-am primit-o zilele trecute. Și nu mă „văicăresc”, doar le cer „cârmacilor de elită” ai țării mele triste să nu mai mintă. Nu mai mințiți!

Să trecem la lucrurile serioase. Doamna Elisabeta Rogoja a fost Profesoara mea de limba română, în satul copilăriei. De la Domnia sa am învățat să iubesc litera, cuvântul, propoziția, fraza corectă și graiul nostru dulce. Așa mi-o amintesc după mulți ani, o mai întâlnesc și acum pe străzile orașului meu de azi, e la fel de frumoasă, înțeleaptă și delicată.

 

I se potrivesc, de la un capăt la altul, cele 10 sfaturi de mai jos. De la Doamna mea Profesoară am învățat, chiar și după zeci de ani, spiritul din toate cele care urmează…

   Să nu ne închipuim că știm. Ne pregătim și revizuim tot ce am făcut cu un an înainte. Trebuie să aflăm de la prima oră ce vor elevii de la noi. Orele de clasă trebuie să fie câștigate. Niciodată pierdute… Dacă nu credem în ceea ce facem, nu întruchipăm materia pe care o predăm, cu toată mintea și cu toată sensibilitatea noastră, îi vom pierde. Clasa e o scenă. Poate că uneori suferim, poate că suntem dezamăgiți sau suntem devastator de triști. Ei nu trebuie să simtă decât că suntem acolo, doar cu ei. Și poate că așa ne trec și nouă tristețile, măcar până la pauză. Dacă suntem „interesanți”, e bine. Dacă îi ajutăm pe ei să fie cât se poate de interesanți, e cel mai bine. Suntem mereu în competiție cu smartphonul. Nu o câștigăm decât atunci când știința noastră e una vie, croită pentru ei. Nu putem să îi iubim pe toți. Nici măcar nu trebuie. Dar trebuie să îi respectăm, să prețuim ceea ce fac bine, să le înțelegem tristețile, căderile, limitele și să ne facem rocă pentru speranța lor. La capătul unei relații cu elevii sau studenții trebuie să ne așteptăm să spună că tot ce au făcut greșit ni se datorează și tot ce au făcut bine li se datorează.  Să fim profesorii pe care am vrut să îi avem, chiar și atunci când ne vine să fugim din clasă! Conducerile ostile ne fac într-adevăr rău. Dar relația noastră directă cu elevii depinde de noi.

Sărut mâna, Doamnă!  Și un an nou plin cu gânduri bune și sănătate!