Ziceam, acum o săptămână, că vă trimit o tabletă mai lungă… Cu câțiva ani în urmă am scris un roman, care n-a apărut încă. Într-o dimineață, un biet profesor de liceu a primit un telefon, de la cancelaria președintelui, era invitat acolo, la Cotroceni. S-a „scuturat” cu silă mare, nu-l putea privi în ochi pe domnul acela mic, cu obiceiuri de șef de navă în derivă. Și, atunci, a venit la liceul lui proaspăt reabilitat cu fonduri europene, chiar el, președintele. Era doar la primul mandat… Iată un fragment, e doar ficțiune, desigur… Dar, este?
-XX-
Dinspre fotoliu a plecat o tuse cu arome de țigări lungi și subțiri. Cuvintele lăsaseră o vrajă cenușie peste mintea bărbaților înfipți prin colțurile biroului, probabil că mulți dintre ei și-ar fi dorit să adoarmă, să viseze. Priveau obiectele din jur, cu preocupări imprecise, dacă-ar fi fost acolo niște leșuri i-ar fi interesat în aceeași măsură. Se alcătuise o istorie plină de iluzii, îngrămădite de-a valma pe holul cel mare al liceului. Se uitau unii la alții și se simțeau ciudați, falși, de plastic, înfipți în țarcuri de carton.
Pe hol, gealații președintelui sprijineau ușile de la fiecare intrare, atunci când Radu Cristea a pornit fără grabă spre etaj. Au început să se agite, ca într-o declanșare apropiată de confruntare militară, cu armele din dotare pregătite. Președintele s-a ridicat din scaunul moale și s-a împiedicat de marginea biroului.
–Băga-mi-aș… s-a auzit un început de înjurătură, prin aerul gata să se umfle și să se spargă de ferestre. Domn profesor, domn profesor, stați puțin, nu vă supărați așa de repede, striga el, aruncându-se spre ușa deschisă.
Directorul n-a mai apucat să se miște din locul de la intrare și președintele l-a îmbrâncit cu umărul, celălalt se făcuse mic, intrase în tocul ușii, era un fel de clanță nouă, cu un cui subțire înfipt în palmă. Radu Cristea se oprise în mijlocul coridorului. Pe una dintre ușile din stânga se strecurase, cu catalogul agățat de mână, bătrâna profesoară de chimie, mică, pricăjită, cu veșnica ei rochie neagră, creață și decolorată. Când și-a ridicat privirea și l-a văzut pe marele bărbat din fața ei, picioarele i s-au împletit aiurea, iar catalogul i-a zburat dincolo de ea. A început un balet ambalat în mișcări tulburate de emoții.
–Stai pe loc, i-a strigat Radu Cristea, sprijinind-o repede, aproape că a cuprins-o în brațe, ia-o încet.
A început să râdă domol, nu s-a putut stăpâni, îi vedea ciuful zburlit de pe frunte, se umflase ca o pâlnie peste capul femeii. Președintele, apărut în fața lor, zâmbea și el încurcat. Viața lor? Jumătate furie, jumătate tristețe… Zburau prin aer baloane de săpun colorate, coborau de la etaj, prin dreptul cheliei palide a domnului președinte. Erau zeci de forme umflate, de culoarea liliacului înflorit, gata să dispară în cimentul pardoselii, acoperit cu gresie lucioasă. L-a apucat de braț pe profesor, se uita de jos la privirea înaltă a bărbatului încă furios pe aroganța musafirului neașteptat. Bătrâna doamnă de chimie urca speriată scările, avea lacrimi în ochi, iar geanta îi atârna până spre genunchi, zornăiau în ea cheile numeroase și monedele galbene, singurele rămase din leafa de luna trecută. Pentru câteva pâini…
–Haideți, domn profesor, am glumit și eu. Avem ceva foarte serios de discutat, vă dați seama că nu ajungeam, altfel, până aici.
Nu-i venea să creadă, vocea președintelui se unduia parfumată, devenise umană și învăluitoare. Totuși, arăta ca și când ar fi ieșit dintr-un adăpost, iar gândul profesorului Radu Cristea era să se întoarcă în peșteră, să audă șuvoiul cum cade în lacul adânc, din mijlocul grotei.
–Vă rog să ne lăsați singuri, le-a spus oamenilor încă îngrămădiți în biroul directorului.
S-au așezat la masa din încăpere, față în față. Povestea care a urmat i s-a părut profesorului halucinantă, rostită de ființe rătăcite dintr-o navă spațială, dintr-o mașinărie misterioasă. Președintele se agita pe scaunul lui, aștepta să se golească biroul, iar Radu Cristea îl privea drept în ochi, uite, își spunea, acesta e omul pe care îl cred vinovat de mizeria în care trăim de câțiva ani. Toți suntem niște amețiți, care n-am învățat să credem încă în ceva care este greu de văzut sau să-l căutăm mai departe. Numai că, lucrul acesta există, mai gândea el, căutând povestea musafirului neașteptat.
–Domn profesor, a început președintele, bănuiesc că nu mă iubiți, cred că vă pot chiar înțelege. N-avem acum timp să vorbim despre cauze, efecte, există o problemă mult prea importantă între noi, altfel n-aș fi venit aici, în liceul dumneavoastră.
Și iată cum se amestecaseră toate: balenele ajunseseră în mijlocul pădurilor înverzite, rândunelele își clădiseră cuiburile în vârful valurilor, un râu curgea spre piscul muntelui, iar oamenii, cu toții, se schimbaseră într-o masă lichidă, care dispăruse în prima grotă din depărtare. Pentru Radu Cristea se apropiase ora de culcare, luminile se stingeau în liniște, vocile se amestecau răgușite. Urma numai o poveste, despre minuni triste și istorii neauzite.
–Înțelegeți? a încheiat președintele lunga lui desfășurare epică.
–Deloc, i-a răspuns celălalt bărbat din încăpere.
–S-o luăm de la capăt, a oftat domnul pricăjit, din scaunul de dincolo de masă.
Ce aflase Radu Cristea? În urmă cu trei zile președintele Americii l-a sunat pe fostul marinar, l-au chemat consilierii lui dintr-o ședință interminabilă. I s-a promis de peste ocean ajutor pentru mai multe proiecte economice, investiții care așteptau de multe luni să înceapă, a fost anunțat că sosește peste o săptămână o delegație mare, cu oameni de afaceri, care să pornească legături cu noi. Bine, gândea profesorul Cristea, și ce treabă am eu, ce-mi pasă mie? Simțea un gol imens în cap, ca atunci când citea pagini necunoscute și, la sfârșit, se întreba cine este, cum ar putea să fie, unde se duce. Știa că nu va mai regăsi liniștea din tinerețe, iar frigul se strecura printre haine, îl pătrundea până la piele.
–Bănuiți câtă nevoie avem de americani, mai zicea președintele, suntem în rahat până la gât…
Vorbea de parcă s-ar fi aflat într-o conferință cu oameni importanți, care hotărau destine, drumuri, construcții înalte.
–Ei, a făcut el, ridicând vocea, la sfârșitul convorbirii noastre telefonice, președintele SUA a mai spus că are o mare rugăminte la mine. Pe scurt, să-l ajut ca dumneavoastră, profesorul Radu Cristea, să ajungeți acolo, să vă trimitem la ambasada noastră de la Washington pentru o vreme.
–Stați puțin, s-a precipitat profesorul, cum adică? Președintele Americii vrea ca eu să merg acolo, la ambasadă? Pentru mai multe luni?
–Chiar așa…
–Bine, dar e lipsit de orice logică, e fără sens ceea ce-mi spuneți.
–Domnule, așa am crezut și eu, i-a mărturisit președintele. Și totuși, acesta este adevărul. Vă repet, credeți că aș fi venit până aici, dacă lucrurile n-ar sta așa cum vi le-am povestit? De altfel, am tot insistat, l-am întrebat încă odată la telefon, mi s-a răspuns ferm, da, îl vrem pe profesorul Cristea aici, îl aștept la Casa Albă.
Toți oamenii, credea profesorul, au un prieten imaginar, nu-și dau seama de acest lucru întotdeauna, dar este sigur că au. Citise o carte frumoasă despre prietenii imaginari, nu-și mai amintea cum se numește. Privea năucit la țigara din care președintele trăgea cu poftă, nu cred, își spunea, în ceea ce nu se vede. Care prieten? Noi toți suntem adesea nevăzuți și transparenți și străvezii, iar Dumnezeu continuă să creadă în destinul pe care ni l-a hotărât.
–Nu se poate, n-am cum să cred ceea ce-mi spuneți.
–Domn profesor, vă înțeleg foarte bine, dar nu se poate să refuzați, veți pleca la ambasada noastră, veți fi atașatul cultural, postul este liber de aproape un an.
–Nu cred, nu plec nicăieri, s-a ridicat în birou vocea profesorului.
Celălalt a luat-o de la capăt, a lansat un lung monolog, transpirase, avea picături de sudoare peste fruntea strâmbă și-și frământa buzele groase, lipsite de sânge. Tot ceea ce auzea, i se părea profesorului ca un discurs despre o căutare fără sfârșit, nu avea cum să se ascundă în el, toate ușile și ferestrele erau închise. Nu mai vedea nimic, în jurul său, care să-i aparțină în întregime. Adevărurile aruncate în aerul îmbâcsit de fum nu ieșeau la iveală decât în spații mici, întunecate. Cândva, în tinerețe, el fusese îndrăgostit de fantome, iar trecutul îi era adus în prezent de toate lucrurile acelea rostite de președintele țării lui. Pe care nu-l iubea…
–Domule Cristea, o să stați un an acolo, vă luați și soția, dacă vreți chiar și fetele dumneavoastră. Trebuie să înțelegeți că vorbim despre lucruri esențiale pentru țară, sunt vorbe cam mari, dar nu am altele.
Pentru țară? Dar ea ce face pentru mine? se întreba profesorul. Ar fi putut să strige cuvintele, dar i-au rămas îngrămădite în gât. La ce bun? Tristețea este o parte importantă din viața noastră. Chiar și atunci când ți se pare că e tandră, altcineva suferă pentru tine. Cum ai putea să-i mai spui celuilalt un cuvânt potrivnic? se frământa Radu Cristea, continuând să nu priceapă în ce lume intrase, amețit, într-o asemenea dimineață de mai friguroasă.
–Bine, a șoptit aproape, o să mă gândesc, trebuie să vorbesc și eu acasă. Mâine dimineață o să vă dau un răspuns.
Președintele i-a strâns mâna și a luat-o repede spre ușă.
–Un consilier de-al meu o să va lase telefonul, aștept să mă sunați.
L-a văzut cum iese, cocoșat, contorsionat, era un bărbat între două vârste, cu un pas rebel și un cap țuguiat, mic, înfășurat de chelie. Gulerul cămășii îi aluneca în toate părțile și el îl sprijinea cu mâna liberă, fiindcă în cealaltă ținea o țigară neaprinsă, cu filtrul în sus, ca pe o unealtă de scris. Probabil că există suficientă viață în orice animal, dar oricât de bine ar fi trăită ea nu poate să justifice o privire precum aceea a președintelui îngrijorat de soarta semenilor săi. Păi, nu? a mai avut puterea să se întrebe Radu Cristea.
PS Dacă vreți să aflați ce i se întâmplă, în America lui Obama, profesorului Cristea, mai trebuie să așteptați puțin, Romanul meu „A doua față” urmează să apară, la Editura Bibliotheca, în curând…
Facebook
WhatsApp
TikTok
