TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Dintr-o poveste (1)

O tabletă mai lungă, azi… Mâine, 1 septembrie, voi spune rămas bun școlii pe care am   „slujit-o” 41 de ani, adică „o viață de om”.

Cu câțiva ani în urmă am scris un roman, care n-a apărut încă. Într-o dimineață, un biet profesor de liceu a primit un telefon, de la cancelaria președintelui, era invitat acolo, la Cotroceni. S-a „scuturat” cu silă mare, nu-l putea privi în ochi pe domnul acela mic, cu obiceiuri de șef de navă în derivă. Și, atunci, a venit la liceul lui proaspăt reabilitat cu fonduri europene, chiar el, președintele. Era doar la primul mandat… Iată un fragment, e doar ficțiune, desigur… Dar, este?

                                                                         –  X X –

Miercuri dimineața… Vântul făcea să i se încurce părul alb, încolăcit pe ceafă, în timp ce picioarele se amestecau între ele. L-a prins frigul, îi tremurau obrajii reci, a înțeles abia când a ajuns în fața porților închise ale liceului, își simțea mâinile ca de gheață și ar fi vrut să doarmă. O agitație ciudată se așternuse prin curtea bântuită de elevi amețiți, care-și cărau gențile colorate și inutile. Câteva figuri necunoscute păzeau trotuarul din față, chiar și la colțul străzii a văzut două mașini cu geamuri fumurii și antene lungi, bătute de vânt în toate direcțiile.

–Ce se întâmplă pe aici? l-a întrebat pe tata Gardi, paznicul slăbănog care veghea intrarea, preocupat și el de soarta planetei și a familiei lui numeroase.

–Să-i ia dracul, domn profesor, a mormăit celălalt, se învârt niște grăsani de la șapte dimineața pe strada noastră.

Radu Cristea a dat peste unul dintre străini chiar lângă ușa de la intrarea profesorilor.   L-a privit mirat, mișca încet din căpățână de parcă l-ar fi zguduit un Parkinson rebel, își scutura nădragii de care atârnau tot felul de obiecte și cerceta încrâncenat lumea din jur.

–Bună dimineața, i-a zis mecanic, strecurându-se pe lângă el.

Bărbatul care pleznea de la mușchii umflați a îngânat un răspuns. Albul pupilelor i se modificase brusc, căpătase o nuanță cenușie. Dacă cineva ar fi privit cu atenție, ar fi văzut în ochii lui un număr mare de vase de sânge roșii, sub cornee. Radu Cristea s-a împiedicat de prima treaptă, de sute de ori se lovise de marginea aceea de mochetă, uita mereu, de vreo treizeci de ani, că niște idioți o construiseră mai sus decât pe celelalte.

În cancelarie era liniște, doar câțiva dintre colegi veniseră la timp. Să fie posibil? se întreba el. Nimeni nu observase ceva neobișnuit, câteva doamne bătrâne și revărsate de grăsime șopteau vorbe ascunse, din scaunele rablagite și căscau zgomotos. S-a uitat prin încăperea mare, un timp care părea că nu mai trece se scurgea, totuși, spre ferestrele prăfuite. Nimic din ceea ce-l înconjura nu avea aerul că se mișcă, nici dulapul deschis de lângă perete nu părea să fie adevărat, nici hârtiile lipite peste tot. Își privea mâinile mari, umflate, semănau cu două lopeți de flori, cum avea acasă, atârnate de ușa garajului. Vor fi fost vreodată altfel? se întreba aiurea. Restul se reducea la sunete și la imagini vagi, fără contur, doar clanța argintie de la ușa cancelariei rămăsese la fel de caraghioasă ca și mai înainte. Dimineața de mai, simțea Radu Cristea, cerea răspunsuri definitive și finale.

Mai erau câteva minute până când se termina prima oră, umpluse tabla cu formule, calculase dobânzi simple și compuse, profituri bancare și alte mărunțișuri asemănătoare, spre disperarea elevilor înțepeniți între scaunele mici și pupitrele pline cu cărți și caiete de tot felul. Învățase, în atâția ani, cum să și-i apropie pe tinerii sictiriți de lumea cenușie în care trăiau, o făcea fără eforturi prea mari, dar și fără entuziasmul înghesuit de regulile strâmbe ale meserie lui de dascăl.

S-a apropiat de fereastră, porțile liceului erau larg deschise, au năvălit câteva mașini negre, iar pe stradă se înșiraseră câteva limuzine ale poliției. Mai mulți bărbați, cu veste negre și bastoane în mâini, își roteau capul ca niște automate defecte, agitați și preocupați de misiuni necunoscute. Radu Cristea a început să bănuiască ceva.

–Să fie posibil? aproape că a șoptit spre eleva cu ochelari subțiri, din prima bancă.

Ceilalți își strângeau deja caietele, pregătiți să atace coridoarele reci. Uite, domnule, își spunea profesorul, te scoli dimineața, intri adormit în baie, îți freci gingiile inflamate, îți ștergi cu prosopul umed obrajii scofâlciți, îți cade, ca de fiecare dată, bucata de bumbac pe care încerci să o sprijini de stativul subțire, din plastic, apoi simți cum ți se frânge speranța, dorința. Așa, ca unui copil supărat de toată cicăleala oamenilor mari… Și te gândești câte drumuri mai ai de făcut. Toate acestea se petrec atât de repede, încât abia dacă ai timp să-ți revii, știi deja cum să privești uimit la agitația de afară, prin geamul unei clase de liceu.

O sirenă a spulberat liniștea străzii și, în curtea mare a intrat o mașină de teren lată, nichelată, cu bare de protecție arcuite peste botul umed. Ce vedea Radu Cristea în curtea liceului, printre obiectele învățate de mai bine de treizeci de ani? Mai multe trupuri, toate pline de milă și un fir albastru sau roșu, de venă ciudată, pe sub pielea transparentă a mâinilor lui, iar dincolo de fereastră, niște vertebre mici, care parcă se agitau într-un joc special, tot acolo, dincolo de geamul clasei golită repede de tinerii morocănoși și încruntați… Șuiera aerul și se făcuse frig, foarte frig.

Nu-i venea să creadă. Din mașină a coborât chiar el, președintele, omul pe care-l ura, îi zgâria retina umezită de lentilele ochelarilor. Radu Cristea învățase în ultimii ani să recunoască duplicitatea cuvintelor, îi descoperea pe toți cei care, în jurul lui, nu se puteau exprima direct. Este o regulă precisă, gândea el în sala de clasă pustie, după care oamenii spun, de cele mai multe ori, mai mult decât înțeleg. Un umflat, cu ceafă groasă, cu priviri crâncene, ținea încă ușa deschisă a mașinii prezidențiale, din care arătarea gheboasă și strâmbă se rostogolise în mijlocul mulțimii adunate de aiurea, se umpluse locul pavat cu dale cenușii de picioarele amestecate și vag tropăitoare. Vedea hărmălaia de afară și, i se părea, se auzea hăhăiala sonoră a personajului înalt, care crăpase deja geamul gros al termopanului maroniu.

Crezuse că e o glumă sau, oricum, o alăturare de evenimente întâmplătoare, din care ar fi putut să scape ușor. Totuși, se frământa profesorul în drum spre cancelarie, gluma se îngroșase de tot. Se clătinau pereții, tavanele, vibrau neoanele, vietăți unsuroase zburau pe coridoare, fluturau hainele de gală ale împăratului gol.

–A venit, a venit… l-a auzit șuierând din capătul coridorului pe directorul gata să se prăbușească peste balustradă.

Se uita din capătul celălalt al vestibulului larg, Vivi, directorul portocaliu, se străduia să ajungă la linia de sosire a unui maraton epuizant, îi sărea osânza peste treptele pe care le ataca, câte două deodată.

–Mai încet, o să pleznești de bucurie, i-a strigat Radu Cristea.

Dar cine să-l audă? Nu putea să-și ascundă uimirea, orice om are crize de independență și se sperie atunci când vede lucruri aflate mai sus de privirea lui. Uneori cedează și se potolește, mai ales dacă simte primejdiile unei captivități impuse de ceilalți. Disprețul pe  care-l simțim pentru întâmplările nedorite se dizolvă, de obicei, într-o cedare totală și umilă, ca un fel de speranță ruptă din prima lovitură.

–Ai auzit? l-a întrebat o profesoară cocoșată de emoție, imediat ce a intrat în cancelarie.

–Ce să aud? i-a întors el întrebarea.

–E domnul președinte, e jos, a intrat în biroul… în sala… se bâlbâia, fără să nimerească încăperea.

–Ce vorbești! Minune, domne, chiar el? a mai spus Radu Cristea, așezându-se pe scaunul lui din colțul camerei, de unde vedea lumea turtită și rece.

Și de ce-ar trebui să alerg? s-a mai întrebat fără rost. În președintele de jos, Radu Cristea vedea efemerul mizeriei, un om generos cu propriile instincte, căruia îi pasă chiar dacă nimeni nu-i cere să-i pese. Întotdeauna îl asocia cu o frază din Schiller: unde-i prostie, nici Dumnezeu nu reușește. Era convins că pentru omul acela, din biroul directorului, restul lumii era ca un oraș peste care tropăie, grotesc, lighioane abstracte. Simțea că el îi confiscase iremediabil ziua de azi, o aruncase în minciună și mocirlă.

Le-a spus într-o zi prietenilor, la o bere leșinată, că acest președinte a închis un popor întreg într-un harbuz.

–N-am auzit, i-a zis unul dintre amici, e un pepene sau ce mama naibii?

–Nu, domnule, a râs profesorul Cristea, e un fel de sac în care sunt băgați oamenii și lăsați să moară mișelește de foame, pentru a-și putea răsplăti clica și setea de putere.

Președintele lui? Niciodată… Îl vedea cum vorbește limba inculturii și a mojiciei agresive, vulgar și lipsit de caracter, un om mărunt și o mediocritate nervoasă.

–Dragii mei, le-a mai spus prietenilor atunci, președintele ăsta e inevitabilul nostru național, orice sculptor și-ar rupe dalta în aluatul stâncos din care e făcut.

Cum să-ți placă cineva care se mișcă la adăpostul unor echivocuri pe care deliberat le lasă nelimpezite și emite sincerități spurcate, ambalate în cuvinte? Radu Cristea a citit, într-un ziar italian, despre marinarul ajuns în vârful muntelui, că este un bătrân burghez comunist și un politician dispus să facă orice pentru putere, un demagog dotat, care are șansa să practice demagogia care prinde la poporul lui.

A rămas o vreme în scaun, cuvintele năvăliseră peste el, aștepta să fie chemat, își imagina, deja, că povestea trebuia să aibă un început. Sau, poate, un sfârșit… Își spunea, iarăși, că îl urăște pe omul dizgrațios, intrat cu girofaruri și alarme în viața lui. Îl știa, o lume întreagă îl suporta de mulți ani, adică fără respect și simpatie umană pentru ceilalți, mai ales pentru oamenii de carte, în sinea lui avea un hohot de râs atunci când se gândea la băieții aceștia. Intelectualii? Pentru măria sa, o fandoseală…

Și, în sfârșit, a intrat prăbușit directorul.

–Hai, te rog, i-a zis, te așteaptă domnul președinte.

–Pe mine? s-a mirat Radu Cristea, doar așa, ca să mai treacă timpul.

–Mor aici… Da, pe tine, doar știai că e așa.

–Știam? De unde naiba crezi tu că ar fi trebuit să știu?

–Mergem? l-a  mai întrebat, gata să cadă peste parchetul tocit al cancelariei.

–Ce atâta grabă? a mai spus Radu Cristea, zâmbind.

S-a ridicat, totuși, directorul, ca o meduză lipicioasă, închisese ochii speriat, creierul îi trimitea explozii negre și înțepătoare către pleoapele umflate. Părea lipsit de vlagă, șoaptele i se strecurau printre buze și se legănau într-un somn prăbușit. Întotdeauna, cum vedea profesorul, îi era teamă bărbatului cărunt, împiedicat pe lângă picioarele lui, să nu-l răpească, cumva, vorbele celorlalți.

–Hai, i-a zis directorului, ne așteaptă.

L-a văzut din ușă, împins ușor din spate de palidul domn director. Se tolănise într-un fotoliu, își crăcănase picioarele strâmbe într-un fel de dispreț general, iar fălcile i se strânseseră ca o pungă, de parcă ar fi vrut să astupe orice legătură cu miresmele argaților din biroul luminat aiurea de becurile care atârnau pe tavan. Umili, câțiva șefi locali se ghemuiseră pe lângă pereți, se străduiau să intre în tencuială. Fleșcăitul de Vivi, domn director, era umezit tot, din creștet până în vârful pantofilor. Valuri de plecăciuni lipicioase curgeau pe lângă ușa de la intrare, dincolo de care Radu Cristea rămăsese nemișcat, împiedicat în cusătura mochetei plină de scame.

S-a oprit acolo, ca la o margine de lume. Avea senzația că freca în liniște petalele unei flori uscate, pe care le așezase între două degete și privea cum se scurg spre podea bucățile mici, tot mai mici. Uneori, ca și atunci, toate lucrurile i se păreau surprinzător de simple, era o curiozitate sfioasă în ochii lui atacați de imaginea bărbatului ghemuit în scobitura pufoasă a fotoliului.

–Ehehe, l-a auzit articulând plictisit, deci matale ești domn profesor care nu vrea să mă vadă.

Se auzea lampa din tavan sfârâind, zgomotul ei tăvălea secundele pe care Radu Cristea începuse să le numere. S-ar fi pregătit să adauge ceva despre iertare, dar fața președintelui trăda o veselie idioată. A văzut clipa aceea ca pe o înșiruire de întâmplări triste și de hotărâri nelămurite. Dimineața de mai aparținea ficțiunii sau realității?

–Cu mine vorbiți? s-a auzit vocea gravă, puternică, de dascăl îmbătrânit prea repede, în lumea nouă pe care o descoperiseră toți, cu uimire.

–Hai, domn profesor, nu vă atacați așa de repede. N-am venit eu aici la voi acasă…

–Se poate, l-a întrerupt el.

S-a întors brusc și a ieșit pe ușă.

                                                                              (Urmarea, săptămâna viitoare…)