TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Din jurnalul de profesor înainte de pensionare (6)

Și se apropia, după 41 de ani, în plină pandemie și sub apăsarea învățământului online, chiar ea, pensia…

   Aproape în fiecare an, la jumătatea lui octombrie am „discutat” cu elevii mei afirmația lui Seneca, după care filosofia este o șansă la nemurire. Doar cei care se consacră filosofiei, spunea el, trăiesc cu adevărat, pentru că numai așa poți să participi la orice secol și să-ți dedici sufletul meditațiilor care sunt veșnice și nesfârșite. De la filosof poți lua tot ce vrei, de la el vei auzi adevărul spus fără ocol, el îți va deschide drumul către veșnicie și te va înălța într-un loc de unde nu s-a prăbușit nimeni, repetam eu la fiecare dintre cele șase clase de sfârșit de liceu. Și, mai adăugam pentru privirile aparent curioase din fața mea, filosofia este singurul mijloc de a-ți depăși condiția de muritor și chiar de a o transforma în nemurire. Unii dintre elevi se uitau totuși departe, pe lângă mine, ocupați cu butonarea telefoanelor tot mai mari și mai luminoase de la un an la altul. Dar, iată, mai aveam și bucurii de o clipă… Prin 2014, un tânăr domn de 18 ani, cu plete îngrijite și cu ochi pătrunzători, a început cam așa: Domn profesor, am citit într-o carte, de curând, cuvintele astea… Fiecare om trebuie să lase ceva după moartea lui, un copil sau o carte sau un tablou sau o casă sau un zid sau o pereche de pantofi croiți de mâna lui sau o grădină semănată cu plante. Un lucru pe care mâna lui și-a lăsat, într-un fel sau altul, pecetea și la care sufletul lui se poate întoarce după moarte, astfel încât, atunci când oamenii se uită la copacul sau la floarea cu pricina, e și el prezent. Și, a mai adăugat sfios elevul meu de-a XII-a, citindu-ne de pe ecranul telefonului său,  deosebirea dintre un om care tunde iarba într-o curte și un grădinar adevărat stă în lucrarea lor. Tăietorul de iarbă piere ca și cum nici n-ar fi existat, pe când grădinarul va fi pomenit cel puțin timp de-o generație. L-am rugat să copieze, pentru mine, cuvintele acestea. Spuneți-mi, vă rog, cine o să-i vadă și o să-i audă pe tinerii precum lunganul simpatic din ultima bancă a clasei mohorâte, deși sunt mulți, am lăsat în urma mea generații de liceeni inteligenți, cultivați, instruiți. Unde sunt azi? Departe de România… Vorbesc încă și acum cu mulți dintre ei, amintirea anilor de liceu, îmi spun, e cea mai frumoasă. Va citi oare aceste rânduri vreun „distins” om politic al țării mele? Va avea el răgazul să dea un răspuns? Ce utopie, nu-i așa! Există un parlamentar care ar putea să-i răspundă domnului profesor de filosofie Mircea  Drăgănescu (ieșit la pensie, de la Liceul lui de o viață, din Titu) cum arată balanța cu pensia „uriașă” pe care a primit-o, pe un taler, și salariile mărite, ca și pensiile nesimțite votate de parlamentari pentru… parlamentari, pe celălalt? Altă utopie, desigur… Dar, firește, despre întrebările mele de mai sus, n-am mai vorbit și cu elevii mei…

   Tot elevilor mei le-am mai spus (cred că în fiecare an, mai ales în orele de sociologie) câte ceva despre meritocrație. Cuvântul este adesea utilizat, în zilele noastre, pentru a descrie un tip de societate în care bogăția și poziția socială sunt obținute, în principal, prin competiție sau prin talent și competență demonstrate. Principiul este că o poziție investită cu responsabilități și prestigiu social trebuie dobândită, nu moștenită sau obținută prin criterii arbitrare. Meritocrația este, de asemenea, termenul folosit pentru a descrie sau a critica o societate concurențială, care acceptă decalaje inechitabile ale venitului, ale averii și poziției sociale în funcție de talent, merit, competență, motivație și efort. Spunem adesea că și comunismul a fost înlocuit de meritocrație. S-a mai spus și că doar persoanele având calificarea necesară ar trebui sǎ poatǎ vota, că toți politicienii ar trebui să aibă grade universitare adecvate domeniilor de competențǎ și s-a sugerat că guvernarea ar trebui făcută de către genii. Națiunea ar trebui să devină meritocrație, după care sǎ se unească într-o meritocrație globalǎ. Vai de capul nostru… Încă  mai avem în memoria recentă niște exemplare propuse în guvern, pline de merite și de lacrimi. Amare… Dar știu sigur, despre toate astea de la sfârșit, nu le-am mai spus nimic elevilor mei…

   Era o dimineață de octombrie, elevii mei răspundeau, cam fără chef, la întrebarea pe care  le-am pus-o, matinal și somnoros: ne naștem oameni sau devenim oameni? În urmă cu (din păcate…) foarte mulți ani, profesorul meu de Etică, de la Facultatea de Filosofie, din București, domnul Nicolae Bellu își începea cursul din anul trei cu celebrele dileme morale ale lui Jean Piaget. Am citit în Dilema veche că tot așa face astăzi, cu studenții săi, și cunoscutul sociolog Vintilă Mihăilescu (Nota mea de acum, peste mai mulți ani:  Dumnezeu să-l odihnească!)… Trebuie să vă povestesc că i-am pus și eu, în ultimii vreo treizeci de ani, pe elevii mei să comenteze în orele de Filosofie una dintre dilemele morale ale lui Piaget. Este istoria unui tată cu doi copii, cărora le-a interzis să intre în biroul lui, atunci când el nu era acasă. Într-o zi, însă, unul dintre copii a intrat în cameră și a vărsat călimara cu cerneală pe birou. A făcut o pată mică și colorată. Peste un timp, fratele lui a intrat și el  în cameră și a vrut să îi facă o surpriză tatălui său, adică să pună ordine în birou. Dar, din greșeală, a vărsat și el călimara și a făcut o pată mult mai mare de cerneală. Ce credeți, i-am întrebat și eu pe elevii mei, cei doi copii sunt la fel de vinovați? În acești mai bine de treizeci de ani, am obținut și eu, ca și profesorul Mihăilescu, o mulțime de răspunsuri: amândoi copiii sunt la fel de vinovați sau al doilea e mai puțin vinovat, pentru că a avut gânduri bune etc. Vă asigur însă, că în ultimii cinci ani mi s-a răspuns cel mai des că niciunul nu e vinovat.  Nu-i așa? Păi unde sunt drepturile copilului? Ce tată poate să fie atât de rigid și dictatorial cu bieții lui copii? Am învățat că nu mai este cazul să trag eu vreo concluzie, îi salutam cu duioșie pe tinerii mei liceeni și plecam apăsat de dileme morale spre cancelaria întunecată. 

   Și vă salut și pe dumneavoastră, cei care mă citiți în fiecare luni dimineața, mai ales că s-a dus povestea cu întunecata mea cancelarie, între timp… E istorie…

 

   PS  Pentru că tot a venit vorba, mai sus, despre meritocrație… Mulți proști s-au așezat în fruntea bucatelor, în ultimii 30 de ani. de la fata lu tata, cu succesurile ei, până la tanti consilier de azi, înmugurită recent, care zicea că „orice om i-e frică-n viață” și multe altele și mulți alții asemenea. Zilele trecute, urmașul lui Brătianu, cel fără dicție și ușor bădăran cu jurnaliștii, în Parlament, a fost la podcast-ul unuia de la Antenă. N-am prea înțeles ce a răspuns pe acolo, pentru că „emisiunea” nu avea subtitrare, totuși, a povestit cum a ajuns el în SUA, cum a spălat vase, cum a jucat fotbal, d-astea… Și a spus:  „Atunci a trebuit să mai dau, să mai scriu câteva ESEE”!  Ale naibii esee… Și omul acesta scrie esee la greu, cu noi toți… Limba română a înalt-vorbitorului din povestea tristă de aici s-a potrivit perfect cu titlul emisiunii la care a participat: „Ce facem cu România?” Avea dreptate bunica mea, câț de-aici!