Și se apropia, după 41 de ani, în plină pandemie și sub apăsarea învățământului online, chiar ea, pensia…
Întotdeauna mi-a fost mai greu să vorbesc cu elevii mei despre alienare, înstrăinare. Paradoxal, pe măsură ce anii au trecut, cu generațiile mai noi lucrurile au stat mai ușor, exemplele de fiecare zi au devenit tot mai numeroase și mai „edificatoare” pentru misiunea mea „educativă”.
S-a spus că alienarea poate să fie o denaturare a relațiilor personale, de pildă pentru cei mai mulți dintre oamenii noștri politici, a rangului personal, dar și o deformare a realității. Un filosof scria despre individul aruncat în lume, iar Eugen Ionesco vorbește despre omul incapabil să poată organiza materia din care realitatea este compusă. Știți, celebra lui piesă de teatru, Scaunele…
Unor individe sau unor inși abandonați de familiile lor politice (adunate și adunați în ultimele decenii de libertate și democrație românească) aș fi putut să le spun că Freud scria cam așa: identificarea este forma cea mai primitivă de atașare afectivă față de ceva… Auziți, inteligențe de carton ale țării mele? De ieri și de azi… Introiecție a obiectului în Eu…
De fapt, aproape toate în jurul nostru par derive existențiale, adică o imposibilitate de a ne regăsi într-o lume opresivă prin sărăcie, nedreptate, pensii speciale uriașe, imunități grosolane… Cine suntem? Ce vom fi? Aici nu are cum să răspundă viitorul prea apropiat. Și cum vi se par cuvintele următoare? Abuz emoțional, îndoctrinare, spălarea creierului, sugerarea ostilității și a inferiorității… Nu credeți că, până la urmă, chiar și zidurile Parlamentului, ale Palatului Victoria, ale Cotroceniului sunt un exercițiu de alienare? Un autism virtual se arată în fiecare ceas al vieții noastre, e de ajuns să „cercetăm” ieșirile publice ale demnitarilor întâmplători.. Filosofii mei numesc toate acestea absurdul în care individul se crede ocrotit. Rămâne frica… Rămân resentimentele, iar paranoia revine sub imperiul stabilizator al simulacrului. Haideți, doamna ministru, domnule senator, onorabile domn deputat, că pricepeți toate acestea…
M-am tot întrebat cum se vede lumea în care trăim în această istorie post-revoluționară și mi-am amintit un fim vechi, de prin 1988, se numește „Al șaptelea continent” și povestește despre drumul cu final tragic al unei familii dintr-un oraș austriac impersonal și amorțit. Nu ni se arată chipurile personajelor, ci mâini, picioare, obiecte, care sugerează anonimatul debusolant al individului, sub asediul lumii în care trăiește.
Și pe la noi, cum e? E o societate copleșită de simulacre perpetuate de peste treizeci de ani. Să-i privim pe ei, specie aleasă, sunt proaspeți, nerăbdători, abia dacă mai pot dormi de grija patriei lor. Și a noastră, din păcate…
Desigur, nu le-am spus chiar toate acestea elevilor mei, dar știu că ei au înțeles mai mult decât atât. Din păcate, foștii mei elevi sunt deja departe de părinți, bunici, prieteni vechi, le văd figurile prin pozele de pe rețelele de socializare. Mie nu mi se pare că sunt foarte fericiți, dar, probabil, înstrăinarea acestor zile mă face să greșesc. Oare?
P.S. Gata, m-am liniștit! Tocmai m-a anunțat Cîțu că estimarea de inflație a BNR nu e bună. De unde, domnule, peste 5%,? Așa crede economistul „școlit” prin America! Bre, azi am cumpărat cutiuța cu medicamentul lunar pentru care în iulie am plătit 43 de lei… Azi a costat 54,5 lei… Acum înțeleg eu, dascăl bătrân, de ce n-a luat premierul, care făcea esee peste ocean, examenul de treapta a doua acolo, în Vâlcea lui natală… Mai ales că, dacă tot nu știe cât costă o pâine, ne dă circ într-o fericire… Și, când scriam așa, nu aflasem de nevinovata lui experiență în cătușe, acolo unde a învățat economie mondială… Mă tot întreb, cu mirare și nedumerire, unde a găsit umbra Brătienilor urmașii politici de azi? Vorba poetului, prin voi… înșine!
Facebook
WhatsApp
TikTok
