TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Din jurnalul de profesor înainte de pensionare (11)

   Și se apropia, după 41 de ani, în plină pandemie și sub apăsarea învățământului online, chiar ea, pensia…

   Mai aproape de sfârșitul meseriei mele, încă nu venise pandemia, într-o altă oră de filosofie… Am vorbit, împreună cu elevii mei, despre fudulie și trufie… Eram la capitolul despre etică și formele ei.. Adunasem deja cuvintele: îngâmfare, înfumurare, încântare de sine, aroganță, semeție, obrăznicie, vanitate, fatuitate… Mi-am „depășit” obligațiile mele didactice și le-am povestit cam așa: televizorul trăncănea departe de mine și pe ecran a apărut el, omul pe care nu-l suport niciodată, dar telecomanda nu se făcea descoperită. Savantul de pușcărie, mega-patronul adânc disprețuitor, omul cu arome de zer acru și telemea sărată răspundea, ca de obicei, savant și doctoral la întrebările puse inutil și, probabil, cumva profitabil, de bieții purtători de interogații televizate. Și ce-l aud acolo pe intelectualul din zer acru? „Ciocu’ mic! Deocamdată, vorbesc eu“… Latifundiarul n-a apucat însă să mai zică vreo frază, fiindcă a primit o replică pe măsură din partea realizatorului emisiunii: „Cu ciocu’ mic să vorbiţi la dumneavoastră în sufragerie! Noapte bună!“. Temeiul trufiei și fuduliei este, cu siguranță, frustrarea. Am citit și că trufia este oglinda diavolului. Domnul atât de cunoscut în libertatea lui aparentă e un mare iubitor de Dumnezeu. Oare? Trufia este o oglindă mereu îmbietoare, care micșorează metehnele și mărește calități care nici nu prea există. De fapt, prostul face tot ceea ce poate, ca să nu treacă neobservat. Fudulia? se întreba un personaj celebru… Bucătăria e goală, doar garderoba e plină. Și adăuga el că, pentru a-și arăta plosca, prostul bea apă până moare. Bunicul meu zicea că fudulia intră-n casă, iar sărăcia e după masă. Și avea dreptate… Fudulul este un specialist care știe totul despre ceva și nimic despre orice altceva. Chiar așa, domnule ziarist, de ce îl întrebi despre bătălie tocmai pe comandantul armatei învinse? E ca și cum filosofăm despre Himalaia, dar în pântecele Etnei. Și tare îmi vine să-i șoptesc la ureche înțeleptului din marginea Bucureștiului, autor de tratate de religie comentată, dar și de istorie a fotbalului (autor de pușcărie, desigur!) câteva vorbe ale lui Emil Cioran: despre viață nu poți scrie decât cu un toc muiat în lacrimi. Și nu te mânia pe Dumnezeu că a creat tigrul, mulțumește-i că nu i-a pus aripi… Pitagora scria că în cetăți intră mai întâi luxul, apoi îmbuibarea și trufia, iar după aceea pierzania. Ar trebui să avem un iad pentru mânie, un iad pentru trufie și altul pentru dezmierdare. Adică o întreagă simfonie de iaduri… S-a spus că există un fel de trufie care constă într-o prea bună părere despre propria persoană, despre propria noastră valoare. E un sentiment nesocotit, în baza căruia ne arătăm nouă înșine altfel decât suntem. Virtuțile s-ar schimba în trufie, dacă n-ar fi biciuite de vicii. Shakespeare… Savantul expert în doctrine creștine a dispărut de mult în sufrageria lui. Când suntem obosiți de cei vii, ne adresăm morților, care nu au silă, nici trufie, nici gânduri ascunse. Mereu există o soluție… Și, da, le-am cam spus toate acestea elevilor mei.

 

  Tot cam pe-atunci… Așadar, le-am zis, azi vorbim despre grosolănie, mojicie, bădărănie, mitocănie, obrăznicie, mahalagism, necuviință, mocofănie, râtănie sau chiar necioplire… Se spune despre un grosolan că e lipsit de delicatețe, adică necizelat și primitiv. Vorbind despre boierii din vremea lui, Caragiale îi numea din topor, cilibii și cam subțiri. Nici cu boierii de azi nu ne facem de rușine… De altfel, grosolănia este imitația de tărie a omului slab. Un moralist francez scria că atunci când cineva ne înștiințează că ar dori să fie sincer cu noi, ar trebui să ne gândim că întotdeauna va relata vreun episod personal, interesant doar pentru el și ne va comunica urgent vreo grosolănie. Mă gândesc să îi rog pe doritorii de mărire parlamentară din decembrie (se apropiau alegerile…) să pună în programele lor înălțătoare un „obiectiv” strategic, un slogan electoral: un adevăr fără interese poate fi eclipsat de o emoționantă falsitate. Greu, nu? Cum doamnele și domnii coborâți pe listele de candidați sunt iubitori de înțelepciune, le-aș aminti și cuvintele unui uriaș dramaturg: conversația trebuie să fie plăcută și fără grosolănie, isteață și fără afectare, liberă și fără indecență, pătrunzătoare și fără dispreț față de alții, decentă și fără falsitate. Știți cum se spune, cine e fals cu unul, poate fi fals cu doi. De altfel, există foarte multe lucruri frumoase pline de falsitate. Calitățile înnăscute ale îngerilor se văd din copilăria lor. Raiul se apropie de noi… Din decembrie… Așa am „glumit” eu, cu elevii care urmau să voteze pentru prima dată și, tocmai de aceea, le-am cam spus mai mult decât era posibil să o fac…

 

P.S. Gâtuit, fonfăit, amestecând vocale și consoane incerte domn Cîțu a zis, de la tribuna parlamentului toropit, că românii sunt fericiți. Păcat că am ieșit la pensie, aveam un text pe care să-l „discut” cu elevii mei la tema Fericirea… Și-mi amintesc iarăși îndemnul matinal al bunicii mele, din ușa bucătăriei: câț d-aici!