TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Din insectarul cu oameni politici locali

Așa mă gândesc, să scriu despre ei, aici, la noi acasă… Să-i prind cu ace subțiri în cutia decolorată a insectarului cu oameni politici. Sunt insecte anonime, nu vă așteptați să le dau și numele, au etimologii complicate și ni s-ar încurca vorbele în marginea graiului nostru răgușit. Dar, cu siguranță, îi veți recunoaște, lumea noastră e mică și agitată…

Iată, îl văd pe unul, fostul meu elev cândva, de mult, cum și-a schimbat zilele trecute doctrina, precum șosetele fost pesediste, în altele băsescianiste, cu arome de frecat puntea. Și toate se petrec, pentru încă un ciolan cu ceva zgârciuri pe el.

Îl zăresc într-o poză, zâmbetul i s-a schimbat într-o lipsă de expresie interioară, ca și cum spiritul ar fi un vas din care fericirea se scurge prea repede, neputând să dureze. Un vânt umed mișcă iarba de la marginea orașului, atunci când fostul mare demnitar local se îndreaptă către vila lui clădită cu sudoare și muncă intensă. Asta în timp ce tălpile alegătorilor plescăie prin noroiul lipicios și negru.

Fostul important demnitar local nu se aștepta ca noroiul să fie atât de moale? L-au aruncat vechii camarazi cu  mișcări sictirite și evident plictisite… El, cred eu, știe că toate patimile mascaților de pe stradă se întorc spre mințile confuze ale aleșilor, picătură cu picătură. Dar nu-i pasă… Dormiți, aș mai vrea să-i spun lui și celor ca el, dar nu vă odihniți niciodată, priviți în gol pe ferestre, nu visați cu ochii deschiși, sunteți ca niște pești care privesc în sus, dincolo de apa agitată…

„Șeful” de ieri, care se visează încă în limuzina județeană foșnitoare, cu șofer pus la patru ace, vrea să fie parlamentar, dar cu altă doctrină politică, din decembrie.

Lui, așadar, aceste rânduri… Un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o. Dumnezeu  i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje. Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: „De ce în momentele grele m-ai lăsat singur?”. Acesta i-a răspuns: „În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe „. 

Aiurea, cuvintele mele se lovesc de capetele podului refăcut în luni grele, spre Valea Voievozilor, peste care trece falnic fluturele prins în bolduri ascuțite în pânza cândva roșie. Mai nou, se zbate în centrifuga mișcării populare… Puntea marinarului așteaptă frecători de elită… Păcat, eu mi-l aminteam altfel, un elev foarte serios și muncitor, îi bănuiam aripi înalte și un zbor liniștit spre o viață demnă, dar ne mai și înșelăm în trecătoarea noastră viață.