Nimic despre Putin… Acolo e cu greață, silă, scârbă etc. Vă povestesc, în următoarele câteva săptămâni, despre alți despoți ridicoli și despre cele mai ciudate, caraghioase și controversate fapte și gesturi făcute de „liderii autoritari” ai lumii în care trăim. Adică, de azi… S-a făcut un fel de numărătoare, se zice că ar fi peste 50 de „lideri autoritari” care „atunci când nu se comportă de-a dreptul ca niște dictatori, reușesc performanța de a se situa mereu la granița dintre ridicol și teroare”, cum am citit eu de curând. Adică niște indivizi grotești și caraghioși în același timp. Manifestările lor, care-i aseamănă, sunt: creșterea puterii executive, apelul la populism și naționalism, obținerea sprijinului „elitelor” (care, ulterior, trebuie „demonizate” și făcute responsabile pentru tot ceea ce va urma), cenzura și controlul total al informațiilor, înăbușirea oricărei forme de opoziție și multe altele. În „serialul” pe care îl încep azi, las de-o parte „liga de elită”, adică pe Vladimir Putin, Xi Jinping, Kim Jong Un, Jair Bolsonaro, Nicolas Maduro sau Aleksandr Lukașenko, greața ar fi mult prea mare. Trec la „eșalonul secund” cu șefi de stat despotici „mai puțin influenți la scară planetară, dar care au reușit să iasă în evidență prin gesturi și fapte care de care mai ridicole și mai grotești”.
Șapte…
Rwanda
V-am „plictisit”? Gata, mă opresc cu dictatorii ridicoli aici… Nu că ei n-ar mai fi, aere asemănătoare se pot descoperi și pe la noi, cu arome de pas cu pas, de ghenerali agramați și copiatori, de hoțomani mai vechi prin America studiilor lor, de bărbați de Buzău plini de argumente social-democrate etc.
În fine, să ajungem și prin Rwanda, care este o mică țară din centrul Africii cu o suprafață apropiată de cea a Belgiei. Populația Rwandei, de aproximativ 11 milioane de locuitori, face din aceasta statul african cu cea mai mare densitate a populației. Populația este compusă din trei etnii hutu, tutsi (formată din „păstori de tip etiopid”, ce ieșeau în evidență prin tenul mai deschis și talia longilină, ei atingând frecvent înălțimea de doi metri) și twa (formată din pigmei), aceasta din urmă reprezentând un procent foarte mic de sub 1%. Etnicii hutu sunt cei mai numeroși, ei reprezentând aproximativ 84% din populație, restul de 15% fiind format din etnicii tutsi. Deși vorbesc aceeași limbă, împart același pământ și respectă aceleași tradiții, conflictul etnic dintre hutu și tutsi nu reprezintă ceva nou. Au existat mereu dezacorduri între ei, animozitatea dintre aceștia crescând foarte mult în perioada colonială. Etnia tutsi a reprezentat clasa conducătoare, regii și conducătorii provenind din această etnie, în timp ce hutu erau agricultori. Coloniștii belgieni au considerat etnia tutsi ca fiind superioară celorlalte două, dându-le acestora slujbe mai bune și asigurându-le o educație mai avansată.
Președintele actual al Rwandei, Paul Kagame, s-a remarcat și el prin „abordări” similare celor despre care vă povestesc de câteva săptămâni, de înăbușire ori intimidare a opoziției democratice. De pildă, procurorii au cerut închisoare pe viaţă pentru Paul Rusesabagina, eroul filmului „Hotel Rwanda”, judecat pentru „terorism” la Kigali, într-un proces calificat drept politic de către apărarea şi familia acestui opozant al preşedintelui Kagame.
S-a scris mult despre genocidul din Rwanda, care a fost o crimă împotriva umanității; au fost masacrați între 800 000 – 1 milion de etnici tutsi și etnici hutu moderați. Genocidul a fost săvârșit într-o perioadă de 100 de zile (7 aprilie – mijlocul lui iulie 1994) de către două miliții hutu, în urma revoltei populației hutu împotriva etniei tutsi. Genocidul s-a putut întâmpla și din cauza pasivității comunității internaționale, deși în acel moment în Rwanda era staționată o misiune de pace (UNAMIR), sub egida Națiunilor Unite. Masacrarea etnicilor tutsi s-a declanșat după ce, la 6 aprilie 1994, avionul în care se afla președintele Rwandei din acel moment, Juvénal Habyarimana, și președintele Burundi-ului, ambii etnici hutu, s-a prăbușit în condiții neelucidate, lângă capitala Kigali.
Omenirea descinde, periodic, în „cele mai sumbre vremuri ale barbariei”, spunea academicianul Camil Mureșanu. Așa s-a întâmplat și în Rwanda, un colt de paradis din regiunea „Marilor Lacuri” (estul Africii). Atunci, „țara celor 1000 de coline” s-a transformat în „infernul celor 1000 de coline”. S-a spus că „politica etnicistă a unui regim dictatorial (provenit din etnia dominantă, hutu) a generat ultimul genocid al secolului al XX-lea”.
Președintele Kayibanda a condus Rwanda până la 5 iulie 1973, el a rezistat elementelor hutu radicale, refuzând să aplice „soluția finală” etnicilor tutsi. Această reținere i-a pecetluit soarta, fiind înlăturat printr-o lovitură de stat militară, condusă de șeful Statului Major al Armatei, generalul Juvenal Habyarimana. Până la începutul anilor nouăzeci, generalul s-a dovedit rezonabil. Dar, pe măsura trecerii timpului, „el a devenit ostaticul propriului anturaj”. În jurul ezitantului Habyarimana s-a format un „nucleu dur”, dominat de rubedenii, provenite preponderent din familia soției sale, Agathe Habyarimana. Clanul prezidențial și-a creat un vast sistem operativ, destinat să împiedice orice schimbare, alcătuit din: Garda prezidențială (echipată și antrenată de francezi), sinistra „Rețea Zero” (adevărate „escadroane ale morții”, comandate de colonelul Elié Sagatwa, cumnatul președintelui), organizația extremistă „Hutu Power”, milițiile locale Interahamwe (renumite pentru cruzimea lor) și postul de radio Kangura (Radio celor 1000 de coline), promotorul ideologiei etniciste. Coloana vertebrală a regimului monoetnic o reprezenta armata, compusă din 30.000 de hutu, înarmați până în dinți.
Cum vă povesteam, punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborârea avionului prezidențial, în seara de 6 aprilie 1994 (orele 20:30). Aparatul, un Falcon-50 (oferit și pilotat de francezi), a fost lovit de două rachete sol-aer, de proveniență rusească, și s-a prăbușit, în flăcări, chiar în parcul reședinței șefului statului. A doua zi, a început infernul: o vânătoare, la scară națională, a populației tutsi. Atrocitățile au fost stopate de ofensiva forțelor FPR care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali. Dar, înaintarea FPR a generat o altă catastrofa umanitara: 2.000.000 de hutu au luat calea pribegiei, refugiindu-se în statele vecine. Evenimentele dramatice, din aprilie-iulie 1994, au generat o situație atipică: hutu și-au pierdut pozițiile în stat, tutsi din interior au fost reduși la neant, iar tutsi din exterior au preluat întreaga putere.
Sub conducerea lui Paul Kagamé, liderul FPR, „tara celor 1000 de coline” s-a schimbat radical. El a impus reguli foarte severe: în Rwanda sunt interzise „cerșetoria, plimbatul în picioarele goale, portul hainelor nespălate, fumatul în locurile publice, șofatul fără centură de siguranță, aruncatul deșeurilor menajere în stradă, consumul de alcool la locul de muncă”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
