TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Desfăcutele vremuri…

 

„Felicitări pentru forța care o aveți”… – Ana Maria Gavrilă, om politic de azi…

  E tot ce se mai poate. Amintiri… Acum mai bine de zece ani…  Un sfârșit de mai, scriam eu atunci, și încă o generație care termină liceul și încă un an „de instrucție și de educație” din lunga mea viață de profesor…

   Aveam în fața mea treizeci de adolescenți frumoși, cultivați, care știau limba română (deci, îmi spuneam, nu vor ajunge niciodată premierul României sau președintele ei), dar care nu știau ce-i așteaptă în jungla patriei lor întunecate. Era o ultimă oră de filosofie.

   Vorbeam împreună despre Platon și despre dreptate. Care este natura dreptății, originea ei, îi întrebam eu? Mă așteptam să fie plictisiți, obosiți, fără chef de discuții filosofice de primăvară. Dar n-a fost așa…

   Cei ce practică dreptatea, le spuneam eu, cu textul alături și cu gândurile rătăcite prin acea primăvară palidă, (ca și aceasta în care vă scriu acum) o fac fără voie, din pricina neputinței de a face nedreptăți. Și le mai spuneam că, dacă le vom da și celui drept și celui nedrept îngăduința să facă ce vor, îl vom prinde pe omul cel drept spre aceeași țintă ca și pe omul nedrept. Nimeni nu e drept de bunăvoie, ci doar silnic, toată lumea crede că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea.

   Îi priveam pe sub ochelarii mei, care „mă costaseră” jumătate din leafa pe martie, aia despre care zicea ministrul educației de atunci, cel cu pamblica, de la Suceava, că s-a dublat. Câte dintre domnișoarele și câți dintre domnii emoționați, din băncile care au rămas cam înguste pentru ele și ei, vor mai rămâne în țară peste puțină vreme? mă întrebam eu atunci. Știu precis, îmi răspundeam singur, foarte puțini…

   Și am fost la revederea lor de zece ani… Am avut dreptate, dar nu vă mai povestesc…

P.S. Am citi ieri cuvintele sclifosite ale unui crin fără petale… Nu am altceva de comentat, nu mă miră, doar vreau să vă reamintesc acest text de mai jos, din urmă cu niște ani, atunci când individul care s-a vrut președinte găsise aliați demni de cultura lui de mahala…

   Bănuiesc cum îl privesc pe domnul respectiv, din eternitate, liberalii adevărați, făuritori de istorie pentru România modernă. Noua doctrină care lovește în plin alegătorul român, becalismul cum i s-a spus, îmi provoacă silă, greață și revoltă interioară. Vulgaritatea, impertinența, aroganța, incultura și multe asemenea ale noului aliat ovin, pot să fie asociate, astăzi, cu sensul unei doctrine profund mirositoare. A apărut, astfel, un fragment de clasă politică, colorat în miros de saivan, cu personaje țanțoș-zburătoare peste iarba uscată a reliefului național. Aceluiași crin ofilit i-aș aminti o idee dintr-un filosof antic: dacă oile i-ar vorbi păstorului despre conceptul de iarbă, noi vom mânca, evident, conceptul de brânză. Peste mai puțin de două luni, de la mine va intra în urnă conceptul de vot. Devălmășia e tristă și incoloră. Cineva scria zilele trecute că liberalismul s-a mutat în portbagajul unei limuzine de lux, parcată într-un palat plin de prost-gust. Pe capota unui Maybach s-a răsturnat grămada de inteligență a unei întregi doctrine salvatoare. Pentru cine? Acesta e drumul istoriei, de la doctrina prin noi înșine, la cea actuală, prin oi înșine…  (UNUI  CRIN  FĂRĂ  PETALE)