Am regăsit, la acest început de toamnă, câțiva dintre foștii mei elevi, la revederea lor de 20 de ani. Doamne și domni care se apropie de 40 de ani, intelectuali de valoare, toți „raportând” carierele lor de succes, emoționați, frumoși, nostalgici și, mai ales, plecați pe alte meleaguri cei mai mulți. Nu i-am uitat, știam că ceva din viața noastră de dascăli a trecut într-a lor, dar și invers…
Și regăsesc însemnări mai vechi, chiar din 2005, anul în care ei au absolvit Carabella târgovișteană. Scriam atunci… Sfârșit de mai și încă o generație care termină liceul și încă un an „de instrucție și de educație” din lunga mea viață de profesor… Am în fața mea douăzeci și ceva de adolescenți frumoși, cultivați, care știu limba română (deci nu vor ajunge niciodată premierul României…), dar care nu știu ce-i așteaptă în jungla patriei lor întunecate. E una dintre ultimele noastre „ore de filosofie”. Vorbim împreună despre Platon și despre dreptate. Care este natura dreptății, originea ei? Cei ce practică dreptatea, le spun eu, cu textul alături și cu gândurile rătăcite prin această primăvară palidă, o fac fără voie, din pricina neputinței de a face nedreptăți. Și le mai spun că, dacă le vom da și celui drept și celui nedrept îngăduința să facă ce vor, îl vom prinde pe omul cel drept spre aceeași țintă ca și pe omul nedrept. Nimeni nu e drept de bunăvoie, ci doar silnic, toată lumea crede că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea. Îi privesc pe sub ochelarii mei, care m-au costat jumătate din leafa pe aprilie, aia despre care zicea ministrul educației, cea veșnică andronească, mai zilele trecute, că s-a dublat. Câți dintre domnișoarele și domnii emoționați, din băncile care au rămas cam înguste pentru ele și ei, vor mai rămâne în țară peste puțină vreme? Știu sigur, foarte puțini.
Am „verificat” prognoza mea de 2005, a fost corectă. Și tristă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
