TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – De Crăciun, despre timpul de acasă

   Azi opresc seria mea de tablete despre morala oamenilor politici din țara în care trăim, o fac cu îngândurată resemnare, dar revin  în…  anul cel nou.

  

   Știți cum se spune, e un timp în toate cele pe care le facem. Toate lucrurile pe care le alegem sunt despre prezent, acum, aici, astăzi, repetăm cuvintele de multe ori, doar că în iad nu mai avem pe nimeni, acolo nu mai e decât o veșnicie chinuitoare și sterilă, imposibil de schimbat, acolo suntem singuri și știm că vom fi așa. Închiderea în singurătate, astfel i se poate spune. Singura clipă în care putem să folosim timpul în favoarea noastră este prezentul.  Clipa trebuie socotită ca adevărata noastră viață.

   Am citit undeva despre timpul-exil al omului, deschizător de orizont și dătător de bucurie.. Când acceptăm viața așa cum este, trupul devine un arbore însuflețit, cu ramuri groase și înconjurate de frunze strălucitoare. Dacă trecutul este mort, iar viitorul abia se naște dintr-un acum etern și cuprinzător, înseamnă că toată viața spațiului infinit curge în acest moment prezent și oricine dorește poate să soarbă liber din ea. Nu este nevoie nici măcar să trăiești etern, pentru că, dacă ești cu adevărat viu, te afli în viața eternă și tot ceea ce ai de făcut este numai să o trăiești.

   Așa poate să fie, numai că oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru. Aici încep și frământările noastre, este opoziția dintre ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi. Prezentul este singurul care stă în puterea noastră, iar trecutul și viitorul nu, față de ele nu avem nicio putere. Trecutul și viitorul nu ne pot aduce decât suferințe sau plăceri imaginare. Timpul trăit aici și acum… Cum să trăiești doar din amintire, numind trecut tot ceea ce ține de ființa ta, ca și cum ai vorbi despre o altă ființă, despre un alt suflet și trup? Și cum să trăiești cu gândul la acel viitor iluzoriu sau să crezi că acel timp ce va veni îți va îndeplini visele de azi, pe care nu le poți înfăptui?

   Despre sufletul nostru, așadar, pentru că atât ne-a mai rămas… Cineva spunea că timpul în care ai dor de casă, chiar dacă ești acasă, acesta e Crăciunul. E o vreme în care ar trebui să prețuim bunătatea și liniștea. Vă reamintesc cuvintele lui Dickens: „…sunt sigur că m-am gândit la Crăciun, când i-a venit vremea, ca la un timp bun, în care să fii blând, iertător, mărinimos, singurul timp pe care îl știu, în  calendarul lung al anului, când bărbații și femeile par să-și deschidă, din propria voință, inimile închise”. E adevărat, de Crăciun toate drumurile duc acasă. Se mai spune și că n-ar trebui să fim îngrijorați de înălțimea bradului de Crăciun, pentru copii el va părea întotdeauna mai mare decât Himalaya.

    Rămâne vocea poetului: „Și-n saltul credinței gustând veșnicia / Din pulberea lumii îmi strig bucuria / Că sunt întru Cel care este…”