TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Dar cu „sinele” cum stați?

Vă povesteam, acum la sfârșit de meserie, despre câteva dialoguri cu elevii mei, în orele de filosofie. Ar fi tot un fel de gând către colegii de cancelarie, pe unii chiar i-aș îndemna să-i privească cu mai multă grijă pe tinerii „carabelliști”. Noi, dascălii lor, suntem norocoși pentru că ei mai există în școala turbulentă și confuză a acestor ani de libertate și democrație.

Voi, cei de astăzi, sunteți identici cu cei de ieri? i-am întrebat de curând, vorbind cu elevii mei despre om, despre esența umană, lucruri nasoale pentru generațiile rătăcite din jurul nostru, mereu atacate de tentațiile electronice și, adesea, înfrigurate în ritmuri de manele. Uitați, le-am spus, cineva scria că sinele există atunci când ne trezim şi dispare atunci când adormim, pentru a reapărea apoi pe când visăm. Este acel simţământ că avem un „spirit” care percepe lumea din interiorul unui corp, de care dispunem şi pe care-l controlăm. Vorbim,    le-am mai spus eu cu glas domol și ușor neîncrezător, despre propriul nostru sine.

Un flăcău delicat, înghesuit în prima bancă din fața mea, mi-a răspuns că  probabil vorbiți despre un sentiment al identităţii personale care se adună în timp, de la primele noastre amintiri, trecând prin prezent, până la graniţele viitorului previzibil. Da, prietene, m-am grăbit să-l aprob, este vorba despre sentimentul de sine.

Apoi le-am citit rândurile care urmează: Omul a meditat la natura sinelui de milenii. Este acesta real ori este o iluzie? Dacă este real, ce este? Și unde îl găsim? Şcoli filosofice diferite au ajuns la concluzii în mod radical deosebite. La o extremă este conceptul budist al „lipsei sinelui”, conform căruia suntem doar o colecţie trecătoare de gânduri şi senzaţii. La cealaltă extremă este concepţia dualistă, recent asociată cu filosoful Karl Popper şi cu laureatul premiului Nobel şi neurologul John Eccles, care argumentează că sinele există ca un „câmp” separat care interacţionează cu creierul şi pe care-l controlează.

Mi-am… forțat dimineața, le-am povestit și că Seth Gillihan şi Martha Farah de la Universitatea din Pennsylvania au propus o viziune asupra sinelui care are trei componente: sinele fizic (care apare din sentimentul apartenenţei la un corp), sinele psihologic (care conţine subiectivitatea noastră, amintirile autobiografice şi abilitatea de a diferenţia între sine şi ceilalţi) şi un simţ superior care atribuie acţiunile sinelui fizic celui psihologic.

Domnule profesor, mi-a zis o fată delicată din banca de la fereastră, viitoare doctoriță de succes ( i-am și spus că îmi doresc să am nevoie de ea cât mai târziu ), chiar s-au descoperit procesele creierului care susţin aceste trei componente. Sinele fizic se află în contextul temporo-parietal.

Domnișoară, m-ai pierdut prin aerul rece al dimineții, norocul meu că s-a terminat ora de filosofie, eu am vrut doar să vă spun că acești tineri chiar există, dar cine are timp să-i vadă?

PS  Mă întreabă un „ochi de șoim”, care-și strânge zilnic aripile prin Fiord: nostalgii, domn profesor? Nu chiar, recapitulări…