TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Cum recunoști un prost?

   Nu-l mai văzusem de mult, de obicei îl ocoleam cu grijă, reușeam de fiecare dată, mai ales în ultimii ani, ascuns după masca anonimă și colorată. Toate au, însă, o limită, nu-i așa? M-a prins… Mă așezasem, ca un proaspăt pensionar, pe o bancă dintr-un parc nou al orașului nostru. M-a văzut, m-a strigat, m-a atacat, n-am avut scăpare. Într-o jumătate de oră am aflat totul despre pensia lui, despre bolile și rețetele lui compensate, despre războiul din Ucraina și marea lui dilemă: unde e armata țării vecine atât de greu încercate? Despre multe, ce să vă mai spun! Un câștig tot a mai fost: m-am întrebat, câteva zile, cum recunoști un prost? Și am trecut la treabă, chiar vreau să vă dau câteva răspunsuri…

 

Trei…

Azi, în sfârșit, cealaltă întrebare: și de ce ar trebui să recunoaștem prostul?

În primul rând, pentru că prostul are o figură încărcată cu tot felul de amănunte frumos colorate despre propria-i persoană. Și poate înșela oamenii din jurul lui… Cei mai mulți dintre semenii noștri nu mai par surprinși în vecinătatea prostului, nici vorbă să-și propună o distanțare necesară. Se verifică totul în aceste zile, în care proștii ne predau lecții despre război, despre prețuri, drone, putinism, orice… Și sunt ascultați cu gurile larg căscate. Și mai mult, prostul începe să devină o companie plăcută, iar prostia a devenit o virtute, ne uităm plictisiți la oamenii politici, auzim despre doctoratele lor, ca o legitimare a imbecilității, dar nimic nu ne mai interesează, etc. Sigur nu greșesc, prostul nostru național a ajuns regula, iar nu excepția, este imposibil să nu te împiedici de el, la tot pasul. Cu alte cuvinte, să dai de prost e mult mai simplu azi. Cineva ne îndemna să ne uităm în oglindă, dacă nici imaginea aceea nu ne este cunoscută, să zăbovim câteva minute peste comentariile postate pe net sau în subsolul unui articol oarecare cu subiect politic, la reflecțiile filosofice ale invitaților de tot felul, prin platourile unsuroase ale televiziunilor de știri, etc.

Trebuie să recunoaștem prostul de lângă noi și pentru că el le știe pe toate, el ne povestește despre cum se face politica planetară, cum sunt femeile în ziua de azi, ce ar trebui să facă Biden în Ucraina, ştie de ce e ţara noastră putredă, de ce românul n-are bani, de ce cresc prețurile la gaze, adică el, prostul, ştie orice. Mai puțin, scria un filosof, ce să facă cu propria lui viață! Și-l numea (pe prost, desigur) o moluscă pierdută într-o galaxie. La televizor, alţi proşti, mai norocoşi, au de toate, fără a fi făcut altceva din ce ar fi fost dispus şi el să facă, dacă i s-ar fi oferit ocazia. Dar lui nu i-a surâs steaua. Aşa că răbufneşte. Alţii i-au furat ce i se cuvenea. Nenorociţii! Bandiţii!

Apoi, ar trebui să știm cum să ne ferim de prost, pentru că el pare imbatabil în autosuficiența lui, știe „să impună” un fel de respect, plin de perversitate, de altfel, adică să impresioneze spiritul călâi și adormit al mulțimii de ascultători. Despre prost, așadar, s-a spus că e un îndârjit reformator al statului, care acuză, critică şi împarte verdicte, este, asemenea împăratului Charlemagne, analfabet. Pur şi simplu, nu ştie să scrie. Din trei cuvinte, două-s greşite, iar al patrulea conţine un dezacord. Care, pe care… Ce importanță are pentru un prost?

Și ar mai trebui să ocolim prostul pentru că el a aflat cum se poate să-i fie bine țării noastre, îi e greu să se exprime corect despre drumul necesar, dar se descurcă, ridică vocea, pune virgulă între subiect și predicat… Și ce? Are vreo importanță? Prostul a trecut prin școală, cum se spune, „ca prin brânză”, a ajuns chiar mai prost decât era. Mâine începe să scrie la noua lui teză de doctorat. Are argumente serioase, la orice observație răspunde cu: hai, sictir! Fiecare replică a celorlalți este, pentru prost, o reconfirmare a certitudinilor lui implacabile.

Trebuie să-l recunoaștem pe cel prost și pentru că el deține adevărurile universale, e indignat atunci când vorbește despre sărăci sau despre superstiții, adică, din cauza acestor mărunțișuri, prostul moare de rușine! El își iubește la infinit patria, e mândru că-i român, îmbracă straie populare în ziua potrivită, e fericit când îl vede pe Ilie Năstase la televizor, dar în egală măsură și când citează din Emil Cioran. Dacă e senator își înfășoară pupitrul din Parlament cu tricolorul. Prostul, de el spuneam…

Cine e prostul? Copiez aici ceva, la sfârșit de interogații ce par deja inutile, dar eu mai o speranță:  Prostul e cel care, mergând la teatru şi la operă, crede că e diferit de plebe; croind fuste, crede că e designer; turnându-şi cărţi şi apă în cap, crede că e mai mult decât unul care-şi toarnă cărţi şi apă în cap; discutând politică, crede că are habar de ea; scriind cărţi, crede că e scriitor; predând, crede că e profesor; absolvind politehnica, crede că e inginer; având copii, crede că-i părinte; fiind religios, crede că-i credincios… Prost e, de asemenea, cel care ia de bun ceea ce crede prostul de mai sus despre sine, dar şi cel care, citind articolul acesta, va spune: bine că eşti tu deştept! Prostul e, totodată, cel care scrie RIP pe Facebook când mor Mandela, Walker Paul, Williams Robin sau Cocker Joe şi cel care face spume când refuzi să crezi că masonii s-au înţeles cu marţienii să colonizeze Terra…