TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Cum recunoști un prost?

Nu-l mai văzusem de mult, de obicei îl ocoleam cu grijă, reușeam de fiecare dată, mai ales în ultimii ani, ascuns după masca anonimă și colorată. Toate au, însă, o limită, nu-i așa? M-a prins… Mă așezasem, ca un proaspăt pensionar, pe o bancă dintr-un parc nou al orașului nostru. M-a văzut, m-a strigat, m-a atacat, n-am avut scăpare. Într-o jumătate de oră am aflat totul despre pensia lui, despre bolile și rețetele lui compensate, despre războiul din Ucraina și marea lui dilemă: unde e armata țării vecine atât de greu încercate? Despre multe, ce să vă mai spun! Un câștig tot a mai fost: m-am întrebat, câteva zile, cum recunoști un prost? Și am trecut la treabă, chiar vreau să vă dau câteva răspunsuri…

Doi…

Scriam săptămâna trecută că primul semn de recunoaștere a prostului este stupizenia lui, incapacitatea lui totală de a presupune că lumea nu se învârte în jurul său. Se vede pe moaca numeroșilor oameni politici de la noi, care umplu ecranele televizoarelor, sentimentul că reprezintă centrul universului, steaua cea mai luminoasă de pe bolta cerească, părerea lor e unica adevărată, n-are cum să mai existe o alta asemănătoare. Așa cred ei…

Cel de-al doilea semn al… prostului și al recunoașterii lui este că niciodată el n-o să-și dorească să învețe ceva nou. Educația lui precară se observă chiar și în experiențele banale ale vieții. Se și spune că prostul poate face ceva greșit de multe ori și, chiar după sute de comentarii, insistă pe opinia sa. El va alege mereu aceleași drumuri, aceleași produse din magazin, nu are nevoie de dificultăți și nu crede că învățarea îi poate aduce succes. E un „model” – în acest sens – prin lumea fotbalului românesc, nu spui cine, de silă!

Al treilea semn al identității inconfundabile a prostului este că mereu el se crede expert, chiar dacă este evident că habar n-are despre subiectul credinței lui temeinice. Se numește efectul Dunning-Krueger. Prostul își supraestimează cunoștințele în orice domeniu și te va contrazice, indiferent ce spui, ce argumentezi, ce dovedești. Comentariile lui sunt, de fiecare dată, ridicole, provoacă nedumeriri și zâmbete. Dar el nu vede, nu aude…

Semnul cu numărul patru sub care ni se arată prostul este că, pentru el, totul e alb sau negru, bine sau rău, frumos sau urât etc. Gândirea lui rudimentară îl determină să nu spună niciodată că nu știe ceva, soluția corectă e monopolul său și i se umflă gușa atunci când încearcă să te convingă de adevărul absolut pe care îl deține.

În fine, semnul cu numărul cinci e dat de profilul emoțional al prostului, el vorbește tare, i se pare că pune cele mai incomode întrebări posibile, cere cu insistență și atenția și lauda, trece granițele spațiului personal al celuilalt, dar nu pricepe asta, nu se jenează și nu are remușcări, nici nu știe ce ar putea fi ele. Remușcările, un cuvânt prea complicat pentru prost…

De fapt, prostul face tot ceea ce poate, ca să nu treacă neobservat. Fudulia? se întreba un personaj celebru… Bucătăria e goală, doar garderoba e plină. Și adăuga el că, pentru a-și arăta plosca, prostul bea apă până moare. Bunicul meu zicea că prostul intră-n casă, iar sărăcia e după masă. Și avea dreptate, prostul este „un specialist” care știe totul despre ceva și nimic despre orice altceva. Prostul îl întreabă despre bătălie tocmai pe comandantul armatei învinse. E ca și cum filosofăm despre Himalaia, dar în pântecele Etnei, scria cineva.

Și tare îmi vine să-i șoptesc la ureche „înțeleptului din fotbalul nostru”, autor de tratate de religie comentată, dar și de istorie a fotbalului (autor de pușcărie, desigur!) câteva vorbe ale lui Emil Cioran: despre viață nu poți scrie decât cu un toc muiat în lacrimi. Și nu te mânia pe Dumnezeu că a creat tigrul, mulțumește-i că nu i-a pus aripi… Pitagora scria că în cetăți intră mai întâi luxul, apoi îmbuibarea și trufia, iar după aceea pierzania. Ar trebui să avem un iad pentru mânie, un iad pentru trufie și altul pentru dezmierdare. Adică o întreagă simfonie de iaduri…

S-a spus că orice prost are cea mai bună părere despre propria persoană. E un sentiment nesocotit, în baza căruia se arată pe sine altfel decât este el în realitate. Pentru prost, virtuțile se schimbă în trufie. Dacă n-ar fi biciuite de vicii, spune Shakespeare…