TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Cum recunoști un prost?

Nu-l mai văzusem de mult, de obicei îl ocoleam cu grijă, reușeam de fiecare dată, mai ales în ultimii ani, ascuns după masca anonimă și colorată. Toate au, însă, o limită, nu-i așa? M-a prins… Mă așezasem, ca un proaspăt pensionar, pe o bancă dintr-un parc nou al orașului nostru. M-a văzut, m-a strigat, m-a atacat, n-am avut scăpare. Într-o jumătate de oră am aflat totul despre pensia lui, despre bolile și rețetele lui compensate, despre războiul din Ucraina și marea lui dilemă: unde e armata țării vecine atât de greu încercate? Despre multe, ce să vă mai spun! Un câștig tot a mai fost: m-am întrebat, câteva zile, cum recunoști un prost? Și am trecut la treabă, chiar vreau să vă dau câteva răspunsuri…

Unu…

Așa cum se știe, creierul nostru nu alege informațiile pe care le memorează, el salvează  totul. Am citit eu pe undeva că, din acest motiv, atunci când trecem prin filtrul gândirii noastre lumea plină de proști, de fapt, investim în propria dezvoltare și bunăstare emoțională. E tare…

În vremurile ciudate, tulburate de idioți ai lumii de azi, prostul iese la suprafață și pe la noi, umple ecranul televizorului, până ieri era specialist în vaccinare, în covid și pandemie. Acum e, deja, mare expert militar, strateg în arta războiului, face predicții din colțul buzelor, arată pe hartă puncte colorate, își anunță mobilizarea personală pe câmpul de luptă. E gata să plece pe front, n-a uitat instrucția militară din anii de demult…

Mă gândesc să vă dau un mic ajutor, poate că-i veți recunoaște mai repede. Se vorbește despre cinci semne care ne fac să recunoaștem un prost. Ar fi vorba despre oamenii stupizi, cei care sunt egocentrici; apoi, despre oamenii care nu vor niciodată să învețe, cei care insistă la nesfârșit pe opiniile lor, singurele adevărate. Un al treilea semn, ei pretind că sunt experți în orice, dar nu înțeleg cu adevărat nici măcar subiectul despre care vorbesc. Mai departe, sunt oameni care gândesc numai dihotomic, totul este pentru ei bine sau rău, alb sau negru. În fine, sunt cei care încalcă tot timpul spațiul personal al celorlalți. O să intrăm în „detalii” săptămâna viitoare.

Prostul apare peste tot, e invitat la dezbateri diferite, se pricepe la toate, de la religie la creșterea oilor, de la folosirea fondurilor europene la problemele grave ale Academiei Române, de la principiile logicii la folosirea toaletelor ecologice.

Proștii poartă nume diferite, dar nu se deosebesc unii de alții. Îi recunoști într-o clipă, li se umflă gușa groasă, au ochii căscați peste patria-mamă, mâinile li se lipesc de paharul din față, plin cu lichidul călâi și dulceag. Și nu le place să fie întrerupți, ei tocmai aveau ceva foarte important să ne spună, își pierd coerența și consistența argumentelor, toată strădania lor intelectuală este subminată, sunt loviți în demnitatea și mândria lor de analiști. Ce să zic, niște pocitanii cu ifose…

Să te afli permanent în compania unui prost, ce soartă înfricoșătoare, rostea un personaj de poveste! Și mai șoptea, din marginea scenei, cu ultima putere din glas: condamnat pe viață să trăiești printre proști, ce soartă, Doamne, ce chin… Uitați cum se mai spune, un nebun adevărat este conștient de rătăcirea sa, un prost nu e. Prostul nu pricepe cât de departe e de restul oamenilor, el a ajuns deja victima compasiunii, dar nu pricepe asta. E greu de cap, egoist și prea-plin de sine, aflat mereu la jumătatea unui drum, loc cunoscut sub numele de imbecilitate. E amăgitor și inacceptabil, poartă amprenta unei înțelepciuni duhnitoare, nu are, cum se zice, paie în păr și nu salivează decât la ore fixe și întunecate. De obicei, umblă printre oamenii normali, înveșmântat în cele mai alese haine de gală. Și de firmă…

În anii democrației noastre, a obținut multe diplome universitare, dar e apatic și nu înțelege prea multe lucruri. E indiferent, dar de nevoie, altfel i se zărește golul din creierul mic. Prostul vrea să fie mereu în centrul atenției, mai ales că nimeni nu are timp să înțeleagă ceva ce nu poate fi înțeles. Dă din cap, cu înțelepciune adormită, se străduiește să închidă repede gura, dar nu poate, cuvintele ies aiuritoare și incoerente printre buzele-i uscate. Se arată mereu la orizont, ca un nor amenințător. Prostul nu-și aude sunetul propriului glas, în afara zidurilor izolate ale casei sale. Sau, cel puțin, ele sunt făcute să-l împiedice…

El nu înțelege nimic despre semnificația cuvintelor, despre influență, posteritate și nici nu vede ambele fețe ale monedei. Niciodată… Are mereu gâtul inflamat, de la răcnetele lui obișnuite. De altfel, doza lui de impertinență atrage de fiecare dată atenția gloatei gălăgioase din jurul său. Aurită sau nu… Și dacă este numai în trecere pe lângă tine, tot ai o bănuială corectă. Prostul este o pacoste, e obositor și, dacă a avut parte și de ceva educație, e urgia de pe lume. Cred că spunea așa Andrei Pleșu. O etalează cu rostire răgușită și sfredelitoare pentru urechile interlocutorilor.

Dacă e prost, în adevăratul sens al cuvântului, ar trebui să nu-ți mai petreci vremea cu el și ai avea puțină liniște. Deși, în fața lui, de obicei simți cum rămâi fără apărare. Prostul are mereu întipărită pe chip o expresie tâmpă, sumbră și lipsită de orice emoție, se holbează cu suspiciune la ceilalți, cu fața lui – de obicei – radioasă și unsuroasă. De-am putea să-l uităm mai des…

O vom lua „metodic”, nu renunț, data viitoare mai caut câteva răspunsuri la întrebarea de azi: cum recunoști un prost? Dar și: de ce ar trebui să recunoaștem un prost?