TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Culoarea singurătății

   Știți cum se spune, singurătatea omului nu este altceva decât frica de viaţă. Și, de cele mai multe ori, viața se așază neliniștită peste poveștile noastre.

   Într-una dintre diminețile palide de săptămâna trecută, mergeam prin răcoarea aparentă a orașului nostru, părăsit de vise, pe străzile tăcute ale cartierului în care nimic nu mai mișca. Era șapte și jumătate, străzile din centrul orașului erau pierdute prin soarele intrat în curți și în case, la fel de singure precum ziua de pensie (micșorată…) care se apropia.

    O liniște albă și ea se amestecase cu dimineața de august. Știam fiecare casă, fiecare curte și fiecare câine de dincolo de garduri. Și mai știam, aproape, fiecare om pe care-l întâlneam, dar tot mai rar, pe trotuarele căptușite cu amintiri.

   Buruienile mari crescute prin cele mai multe curți îmi dădeau senzația unei lumi de plumb, grea și apăsătoare. În multe locuri, e clar, nu mai locuiește nimeni, nu se vedea nici măcar urma unei pisici rătăcite, oamenii nu mai sunt, cei tineri au plecat prin Italia, Spania, Anglia… Cei bătrâni au plecat și ei, pe undeva, mai aproape.

   Aceasta, îmi spuneam împiedicându-mă în marginile tocite de trotuare proaspăt renovate, trebuie să fie culoarea anonimă a singurătății. Noroc cu ea, dimineața căzută peste noi, care ascundea tot, tristețe, milă, deznădejde și umbre…